Regretul..
Sunt ferm covinsă că viața mea e plină de persoane care merită. Sunt de asemenea, convinsă de faptul că oricât de mult ar merita, sunt pline de o grămadă de cicatrici și defecte. Cât de mult suntem dispuși, oare, să trecem peste defecte atunci când ne orbește furia și vedem o șansă în a ne agăța de lașitate? Nu am regrete și pe oriunde aș citi, văd profeți distruși sau prozatori mult prea toleranți care cred cu disperare în existența lor la fiecare om. De ce? N-am omorât, n-am distrus vieți. Am rănit, poate, am fugit, am țipat, dar nu am regrete. Am păreri de rău adunate grămadă într-o cutie pe care o deschid din când în când, dar nu am regrete! Regretul este, sau poate fi, cea mai înaltă formă de autodistrugere și dacă ar fi să am regret pentru ceva, ar fi pentru însuși faptul că mi-am dat voie să am regrete. Regretul este treapta superioară pe care calci atunci când în fața ta e doar un singur drum, atunci când nu mai există nicio cale de a alege, atunci când nu mai există bi