Bianca P.

Ştii, obişnuiam să cred în Timp când eram mică. Aveam o vârstă despre care nu înţelegeam că se schimbă şi când am înţeles, au dispărut toate – a dispărut Moş Crăciun.. a dispărut fiecare spirit al sărbătorilor şi fiecare emoţie din prima zi de şcoală; fiecare teamă de a întreba, de a fi întrebată.. de a comunica. Atunci când am înţeles că-n Timp nu poţi avea încredere, atunci, am încetat oarecum să mă bucur. Nu-mi trebuiau citate şi nici cărţi motivaţionale pe care să le citesc înainte să adorm. Când aveam încredere în Timp, ştiam că doar astăzi trebuie să trăiesc ca şi cum mâine nu ar exista; ştiam că trebuie să îmi arăt afecţiunea şi ştiam să o primesc atât de bine, încât tot ce rămânea din mine era zâmbetul. Ştiam că „prima oară ” este importantă-n tot. Trăiam atât de diferit prima zi de şcoală, prima poezie, prima serbare, primul brad împodobit de mine şi primul colind cu care i-am înnebunit pe toţi, ani mai târziu. Trăiam pentru importaţa acelei clipe şi pentru fericirea şi

Dragă TU, Când pui întrebări, când cauţi răspunsuri, când nu înţelegi ce se întâmplă, sau ce se vorbeşte... atunci e timpul pentru întâlnirea cu tine. Atunci când se face noapte şi eşti singur; când lumânările se sting şi rămâi uşor în întuneric; când cauţi răspunsurile în el, în ea.. în jur, atunci este momentul să te luminezi pe tine . Când uiţi cu nonşalanţă de unde ai venit; când vrei cu nerăbdare să ajungi la un punct valoros social, uman improbabil... când nu ştii drumul dar îi urmezi orbeşte pe alţii, atunci.. e timpul să te urmezi pe tine . Când ochii tăi se-nchid de oboseală şi nasul ţi se înroşeşte de la plâns; când te superi inutil şi când ignori însăşi viaţa, atunci e momentul în care te ignori, uşor, pe tine . Atunci când... când uiţi să mai zâmbeşti, uiţi să ieşi din casă, uiţi să vezi soarele, uiţi să te îmbraci în propria persoană, e cazul să te regăseşti pe tine. . Nu e timp de pierdut pe nimicuri.. nu e timp de văzut griul cerului, seceta pământului sau si