Bianca P.

Eu am un cub tintit intr-o sfera de piatra care se crapa pe margini atunci cand cainii latra, dimineata. Care-mi surade in oglinda cand imi privesc senin fata si atrag spre mine orice atentie, caci metropola mea e un fel de detentie a carei regula-i monogamia. Nu ma silesc sa accept caci pe tine oricum o sa te iau asa! In bratele mele ai zambet de copil.. ochi plini de durere, un scratch aspru pe vinil. Pe podeaua de mult adormita, zace o haina veche, ravasita, cu glasurile noastre-n ea. Cu miscari abrupte si cantari prea lente, cu bucati de viata si cu griji scadente te am eu pe tine-n brate. Si cand ma trezesc din graţii, inca suntem pe podea contempland la saltul ce urmeaza. Dintr-un cub de sticla tintit intr-o sfera de piatra, tu cu un picamer, eu ingrijorata, planetara si cu planuri mii in minte, evadam din stanca fara scop si tinte. Amandoi de mana, amandoi in cub, tu cu un picamer, eu? Cu un surub.

Femeia, pura fiinta care ti-a dat viata, e cea de care te lovesti oriunde ai merge. Poate Cartarescu a intentionat sa exceleze intr-o definitie a femeii, divinizand-o, perfectionand-o, eu vorbesc despre total altceva in schimb. Este ceea ce DA, te scoate din impas de multe ori, ca poate pentru ea te mai trezesti uneori dimineata, dar niciodata rationala, te poate impinge la loc. Femeia e, cum ar spune M.Preda „ ca o prada ”. E vorba de durere, de momente-n care iti pui la bataie si sangele sa o mai strangi odata-n brate. E vorba de ceea ce iti spune sau promite, de faptul ca e acolo... dar de multe ori calca stramb fara vointa. E ceea ce numesti ajutor la mijloc de drum cand felinarele sunt stinse si intunericul inunda calea, dar poate de multe ori si ea mai sparge cate-un bec. E poate-o vrabie; un fulg; o adiere usoara; un scancet; o lacrima... un umar pe care sa stai. Cu forme pline sau modeste e totusi acolo, intr-un pat in miez de noapte cu o carte stransa cu mainile pe piept... pi

De unde echilibrul meu mental incepe dintr-un spatiu colturos. De unde se aud unde care rup orice mp al blocului. De unde ochii se inchid de la oboseala. De unde lumina se propaga transversal pe pat printr-o usoara crapatura a draperiei. De unde un parfum usor invaluie orice obscuritate. De unde singura planta care rezista e un cactus. De unde basii ataca mintile psihedelic. De unde diminetile bat in geam la pranz, pentru ochii mei. De unde linistea incepe. De unde cearceaful a inghitit multe frustrari si peretii multe vorbe... De unde oglinzile-ti creaza un trip inopiant, aspru. De unde puterea se extrage dintr-o cana de cafea batrana. De unde apusul scaldat in sange se picteaza in spatele geamului. De unde vantul adie usor noaptea si orasul pare mai departe ca oriunde. De unde incep visele... De unde miroase a nebunie si a pudra; a carti si a creme... De unde mai ridic cateodata fum in aer pe-o melodie jazzy. De unde decembrie are gust de cafea cu scortisoara si turta dulce. De unde

Afara in calvar sunt ingeri aruncati. In duiumul insignifiant vad un copil ce alearga pe strazi lungi, prin ghetouri si se izoleaza cu spatele la EI. „Scrii SF?” ma intreaba un trecator... Zic: NU. E doar ceea ce se afla dupa geamul de aici. De la geamul meu contemplez lumea si deci, destinul mi-e jocul vostru. Am trait un manifest al unor minti la apusul crepuscular acum cateva zile si nimic! Zeci de heruvimi aruncati in multime si legati cu lanturi s-au zbatut mental pentru o iesire de aici – degeaba! Am intalnit poate mai multa mizerie decat s-ar fii anuntat, pana acum. In mansarda mintii mele se ruleaza filme inspirate din jocul vostru... marionete murdare si, din exces de zel ma impiedic de greseli si culegeri cu probleme. Daca peste greseli se trece, criza de probleme nu se rezolva asa. Am cautat sfarsitul cartii sa pun rezultatele, dar in zadar. Nici de unde contemplez nu pot vedea totul. Si ma trezesc aproape de o   intersesctie a duiumului, pe care o numesc X dar uimitor nu ap