Bianca P.

Gândindu-mă la aparenţe mi-am dat seama că aparent par a fi ceea ce niciodată nu am fost.  Gândindu-mă la aparenţe mi-am dat seama că e dreptul meu să văd că verdele e roşu; că roşul e albastru sau că albastrul este mov. Dar totuşi.. prinsă într-un cerc vicios, mi-am dat seama că e dreptul meu să percep cum se cuvine realitatea.. Gândindu-mă la aparenţe mi-am dat seama că nu vorbesc de timp, nu vorbesc de ani, nu vorbesc de zile şi nu vorbesc de luni – ci vorbesc despre modul în care percepem tot ceea ce ne înconjoară; despre modul în care ne descotorosim de oameni, de cărţi, de orice lucru. Aparenţele sunt iluzii născute din ură, din invidie, din incapacitatea de a înţelege, din dorinţa de a fi câine... din neputinţa de a fi om. Toţi percepem realitatea diferit şi vorbind de ea, raportând-o la o simplă definiţie, nu facem decât să dăm startul unei catalogări infantile şi mizerabile. Realitatea este că există oameni buni şi oameni răi? Realitatea este că există soare şi exis

Ştii, viaţa-i plină de oportunităţi care se întind de la un simplu film recomandat de un amic acum câteva seri până la o călătorie pe care nu ţi-ai fi putut-o permite niciodată; până la ocean, până dincolo de ocean; adânc ascunse-n mare sau plutind rapid prin izvoarele de munte; adânc ascunse în dune de nisip şi înapoi acasă.. De câte ori ţi-ai spus că ceea ce faci nu este bine şi cât de mult din tine ai putut corecta? Cât din tot ceea ce îţi displace ai putut ascunde şi dacă ai ascuns, atunci, de ce? Ştii că îţi vorbeam despre libertate – noţiune care implică existenţa societăţii, ceea ce pare absurd.. adică libertatea ta depinde de alţii. Fără existenţa lor, n-ai putea niciodată înţelege ce înseamnă să fi liber, căci n-ai cunoaşte niciodată durerea care te roade când eşti legat de lanţuri. Dar dacă eşti liber, atunci de ce să te ascunzi? Societatea îţi spune : NU! Este greşit! Este greşit să porţi bocanci vara; să te documentezi în legătură cu alte religii; să nu saluţi când si

Îmi amintesc de pick-up-ul vechi în faţa căruia adormeam ascultând poveştile lui Ion Creangă. Astăzi l-am ascultat pe Kafka, pe laptop. Nu sunt sigură de trecerea timpului, dar nici nu-l pierd gândindu-mă la el. Ceea ce mi se pare interesant, însă, e modul de transformare al fiecărui om; faptul că ieri îl înţelegeam pe Creangă şi faptul că azi mă regăsesc în Kafka . Este total abisal modul în care percepe fiecare dintre noi realitatea. E abisal copilul din tine; spaima dintr-o zi precedentă sau fericirea pe care o resimţi uneori, poate în cele mai nepotrivite momente. Tot ceea ce ţi-e imposibil să percepi doar printr-o simplă întrebare contribuie la tot ceea ce ochiul tău vede dintr-o simplă clipire. "Metamorfoză" m-a făcut să înţeleg capacitatea cu care tu, acelaşi tu, poti cu uşurinţă deveni un altul prins în aceleaşi vechi obiceiuri şi percepţii. Mă face să mă gândesc că oricât de mult greşim, avem dreptul şi capacitatea de a o lua de la capăt. Nu avem cu toate a

Doruri – sunet gol pe dinăuntru, Tristă valmă-a unei veri ce îşi cântă drag trecutul.. Linişte – republici mute, Mici deşerturi cu nisip care stau satisfăcute, risipindu-se sub lună Cu o urmă de răbdare sau un ţipăt ce răsună, Sau cu ploi neanunţate şi cu nopţi înfrigurate.. Doruri – sunet mut închis în sticlă, Şi trecut de amintire.. Sunet prins într-o văpaie care naşte o făclie, Sunet care prinde gânduri, prinde versuri, prinde rânduri, Prinde-n palma lui uriaşă vieţi silite să trăiască. ... Doruri – sunet şters din reverie, Care-şi plânge melodia doar când vântul rece adie sau când soarele se naşte. Sunet vechi şi ascuţit care naşte demoni sumbri Sub înaltul asfinţit care ştie unde umbli...

Din tot ceea ce ochiul tău cuprinde când se uită în zare cât de mult înseamnă munte? Cât de mare înseamnă mare? Nu am crezut în puterea eşecului o bună perioadă de timp. Nu am crezut că eşecul te împinge spre ceea ce doar pari a fi... niciodată nu am crezut că eşecul nu face decât să te ocolească de... tine. Cred că greşeala cea mai mare a oamenilor este scopul. Când scopul este stabilit, eşecul deja se duce la linia de start fiind pregătit de maraton . Problema nu este aspiraţia în sine, ci modul în care aspirăm spre ceva anume şi cantitatea. Un scop poate dizolva o viaţă întreagă, pe când stabilirea mai multor scopuri, mai multor soluţii şi puncte de plecare poate avea ca finalitate succesul. Când mi-am stabilit scopul, nu eram altceva decat un om mic cu planuri mărunte, bun doar la pus gândurile pe hârtie. Pentru că nu îmi plăcea matematica, mi-am forţat paşii spre literatură. Nu regret asta, dar regret modul în care am făcut-o. Stabilindu-mi scopul de mică, a ajuns o obişnuin