..în eternitate
Mă gândesc uneori la vulturi, la frumusețea lor care îi face să piară, să dispară, până în punctul în care nici nu vom mai știi că au existat. Mă gândesc uneori la oameni, la frumusețea din ei și mârșăvia cu care trăiesc uneori și sfâșie, rup, distrug ceea ce au ...distrug chiar propria ființă. Mă întreb uneori, cine-și va mai aminti de noi după ce vom dispărea? Nu mai scriu atât de des, nici nu mai am timp, nici nu mai am experiențe. Dar niciodată nu încetez să mă întreb. Încotro mă îndrept? De unde am venit, până la urmă? De ce nu schimb ce vreau să schimb și de ce nu sunt sigură de ceea ce vreau? Nu sunt prea sigură că specia noastră tolerează fericirea în adevăratul ei sens. Nu știm să iertăm. Nu știm să ne iertăm, să mergem mai departe, să ignorăm un rău fără să-l întoarcem, să o luăm pur și simplu de la capăt. Știm să ne legăm, să ne formăm o rutină, care odată întreruptă, ne fărâmă sufletul în mii de bucățele și ne umple mintea de țipete de ajutor. Plănuim tot, controlăm to