Bianca P.

de   Mihai Beniuc Mâhnirile se lasă pe sufletul meu iar Ca negura de toamnă pe câmpul solitar. Grăbit s-adună stoluri şi pleacă undeva. Mă doare vara stinsă şi amintirea ta. Fără folos tăria înnourată plânge, Încheagă asfinţitul băltoaca lui de sânge Şi ca o zdreanţă udă pe lume cade seara Prin ceaţă munţii gârbovi abia-şi mai duc povara ... La ce bordei cu geamuri aprinse-n beznă, roşii Voi bate când a ploaie se vor porni cocoşii? Mi-i dor să stau la masă sub lampa cu petrol, S-ascult cum plânge ploaia cu glasul ei domol, Să răsfoiesc alene o carte şi să-mi pară Odaia ţărănească prin fumul de ţigară Visatul cuib de calde şi blânde fericiri – Porneşte lin vioara tristeţii-n amintiri. Şcolarule, ţii minte? Caietul de latină Era-nsemnat pe margini cu versuri ce suspină Şi înflorea departe un dulce pui de om. Dar alţii scuturară copt rodul scump din pom. Pe urmă alte unde s-au scurs pe matca vremii. Am poposit odată la marginea poemii Şi am

Dimineaţa minţii mele e-nvelită în crini de piatră. De la nord până spre ape, până-n sud, în depărtare, bate vântul turmentat de-agonia minţii tale. Crapă pietrele sub ochii zeilor ocrotitori. Cântă trist un barman singur la o liră-n întuneric şi din spaima nopţii triste apari tu întrebător. Însoţit de melodie, şi mirat, cu paşi grăbiţi, înspre camera pustie te îndrepţi cu-un aer trist. Uşa pare larg deschisă, dar când o atingi, pricepi. E un fel de lume tristă şi pictată pe o pânză. Lângă vinul sec dispare orice urmă de intrare... Dar auzi o melodie şi ghidat alergi spre ea, iar cu paşii mari, se pare, c-ai ajuns în faţa sa şi-ai văzut ce se petrece într-un colţ întunecat al bodegii asuprite de un barman viu, dar fad. Şi în agonia minţii cauţi drumuri spre lumină, însoţit de rapsodia tristei lire ce se-clină spre umila dimineaţă. Pe o pernă te trezeşti şi cu mâinile-amorţite desluşeşti un vis al nopţii care pare pe sfârşite. Mă bruschezi în întunericul draperiilor

Un sunet vag se distinge de la radio. Se crapă cerul în zori... e dimineaţă din nou. Pe fugă, trag pe mine câteva haine şi îmi perii părul în timp ce adun firele căzute pe podea. E oarecum linişte, dar se-ntrerupe brusc de sunetul maşinilor în goană şi ţipetele ţâncilor în drum spre şcoală. M-am trezit pe jumătate speriată şi pe jumătate rece . E frig acum noaptea, şi corpul îmi îngheaţă pe alocuri, dar îmi place. E genul de răceală dulce, pe drumul scurt spre iarnă, care miroase proaspăt şi aduce fiori pe şira spinării în mijlocul unui gând oarecum furios. În timp ce-mi trag jacheta de toamnă târzie pe mine, alerg pe scări spre un taxiu... dar nu e nimeni în parcare. În afara forfotei maşinilor şi frunzelor maro, doar ţâncii mai colindă pe poteci. Eşarfa nu vrea să stea în niciun loc, iar parfumul se împrăştie peste tot prin jur. În faţa mea – un cuplu se ceartă. Par a fi minciuni, câteva răspunsuri vagi şi două-trei adevăruri împrăştiate între ei doi. Câteva raze se strecoară p

Uneori noaptea rupe din zi. Muşcă atât de puternic încât ziua sângerează la apus.. Văd stoluri întregi grăbite organizat spre altă parte a soarelui. Nu sunt haotice, ci mai degrabă dau impresia unui maraton plin de gânduri, de melancolie..de un strop de iubire care se îneacă în sângele cerului pustiu. Pictez pe alocuri cu pensula lui Van Gogh un vis din Balada lui Porumbescu. Cehov scrie Livada cu vişini de undeva din spatele unui nor grăsan; Pascal crează noi teorii aruncând cu fulgere iar Orfeu manevrează marionete în acorduri de vioară. Din Infern, Dante urcă cu Vergiliu lăsând damnaţii în urma lor. În drumul spre Paradis, Purgatoriul închide porţile şi dă startul unui joc metodic.  Şah ! – şi aici cerul se opreşte din scâncetul însângerat. Stolurile se închid în mica porţiune de soare ducând cu ele pătura de vară târzie. E toamnă, e toamnă de ceva vreme şi mica piesă dintre nori e pe sfârşite. Regele e totuşi salvat. Pionii cu suliţele la înaintare se sacrifică şi mor, într

În paralel cu strada pe care circulă Ei, este un drum deraiat al realului infantil creat la suprapreţ, de cei ce nu-nţeleg. Drumul, este calea mea. Eu merg pe partea ciudată a străzii ... merg pe ansamblul ideilor explicite, pe cultură, pe muncă, pe ceea ce vreau de la mine, şi într-un final, pe ceea ce mă aştept ca lumea să îmi dea. Dar lumea nu îmi dă nimic. E un fel de mizerie tributară, care se dilată cât vezi cu ochii – în frig, în căldură, în vânt.. Suntem sclavi, e drept – sclavii sclavilor care ne-au făcut sclavi, dar care totuşi lucrează pe plantaţiile altora, căci este cauză – efect . Un ciclu nenorocit al sclaviei şi al lanţurilor; al încercării de a mai mânca o pâine, sau al încercării de a cumpăra un iPhone. Sclavi tehnologizaţi, bătuţi, legaţi, conformaţi la ceea ce realitatea, oricare ar fi ea, oferă pe o tavă jegoasă, într-un sictir infantil. Şi ne mulţumim să ne îngropăm în materialisme cretine omorând ceea ce de fapt contează. Dar, spune, pentru Tine, ce contea

Uneori, în demenţa de a ieşi pe uşă şi a-mi îndrepta paşii spre real, uit realul de fapt într-un pahar cu apă fără să mă mai scufund în el. Lumea asta pare moartă, fadă...lipsită de viitor, bântuită de trecut şi prăfuită de prezent.  Ceea ce ochiul meu nu vede, este realitatea fiecărui ochi în sine, percepută diferit. Ceea ce mintea mea nu distinge, este realul absolut ce se raportează minţii şi-o bruschează, o dărâmă şi-o încolţeşte, mai scurt – obiectivitatea ca ansamblu. Nu percep culorile ca pe proprietăţi ale luminii sau sunetul ca pe o entitate. Roşul meu este roşu; Bach mă vindecă de melancolie. Am conştiinţă de sine. Evident. Precum orice individ îmi pot conştientiza mişcările, ideile, senzaţiile şi-mi pot muta conştiinţa în ansamblu cu focarul atenţiei, descoperind idei latente. Dispun de conştiinţă colectivă, sunt raţională, complicată, speriată, uneori leneşă, constant întrebătoare şi destul de rar blocată în angoasă. Păşesc pe acelaşi pământ de când m-am născut, şi nu pot