Amalgam de toamnă.
Uneori noaptea
rupe din zi. Muşcă atât de puternic încât ziua sângerează la apus..
Văd stoluri
întregi grăbite organizat spre altă parte a soarelui. Nu sunt haotice, ci mai
degrabă dau impresia unui maraton plin de gânduri, de melancolie..de un strop
de iubire care se îneacă în sângele cerului pustiu. Pictez pe alocuri cu
pensula lui Van Gogh un vis din Balada
lui Porumbescu. Cehov scrie Livada cu
vişini de undeva din spatele unui nor grăsan; Pascal crează noi teorii
aruncând cu fulgere iar Orfeu manevrează marionete în acorduri de vioară. Din
Infern, Dante urcă cu Vergiliu lăsând damnaţii în urma lor. În drumul spre
Paradis, Purgatoriul închide porţile şi dă startul unui joc metodic. Şah! – şi aici cerul se opreşte din scâncetul
însângerat. Stolurile se închid în mica porţiune de soare ducând cu ele pătura
de vară târzie. E toamnă, e toamnă de ceva vreme şi mica piesă dintre nori e pe
sfârşite. Regele e totuşi salvat. Pionii cu suliţele la înaintare se sacrifică
şi mor, într-un final...înghiţiţi de melancolia sângelui apus. Un strigăt
ascuţit se aude de dincolo de porţile de fier, iar Dante, răzbate cu o forţă
grandioasă şi se opreşte. Brusc, orice încercare de a ajunge în Paradis e doar un şlagăr prăfuit de
vreme. Femeia îi este captivă în infinit, şi nimeni nu-i drumul, pentru a o
strânge în braţe, iar Porumbescu a blocat în Timp acelaşi acord fin. O notă dulce urmată de notele grave dau
viaţă cerului pe jumătate mort acum.
De jos, piesa de
teatru din faţa ochilor mei, pare infinită.
Nimic. Nu s-a
ales nimic din Divina Comedie jucată-n Infernul cerului. Cehov simte tonuri
gri în piesa-i vişinie cu note dramatice şi umoristice pe alocuri. Pensula mea
pictează un fel de încheiere a scenariului bizar. Nu îl înţelege nimeni, precum
lumea în esenţa ei nu este înţeleasă de soare, nu este înţeleasă de păsări...
precum lumea în esenţa ei nu face decât să existe, fără întrebări, dând naştere
celor mai fabuloase opere de artă. Şah mat! – e total digerată ziua acum. Van
Gogh cere pensula înapoi, iar Porumbescu schimbă acordurile fine. Orfeu îşi
plânge iubita alături de Dante, pe când Vergiliu e damnat în Purgatoriu.
Cehov râde ilar
la venirea nopţii. Nici măcar Pascal nu l-a putut înţelege. El i-a blocat pe
toţi în nebunia nopţii, încuiând cu cheia
Salonul Nr. 6.