Stop cadru.

Diminețile erau din ce în ce mai reci în pofida primăverii. Nu se auzea niciun om iar camera se scălda într-o lumină gri. E șapte , mi-am s...

Diminețile erau din ce în ce mai reci în pofida primăverii. Nu se auzea niciun om iar camera se scălda într-o lumină gri. E șapte, mi-am spus eu cu un aer monoton. E șapte și e frigul mai mărunt decât era ieri.

În graba dimineților nu poți prinde decât pași. Ochii mei prind mult prea multe și-atunci ochii mei merg singuri pe trotuar. În adierea vântului, crăpătura din spate a unui palton maro închis se balansează aproape ritmic cu pașii posesorului în vârstă, elegant, modest și grăbit. Croiala unei rochii albe se mulează pe șoldul femeii care, grăbită, aleargă după tramvaiul 41 și trage adânc aer în piept odată văzută dincolo de ușile lui. Norii se adună către est dar deasupra mea cerul pare curat. Intrată adânc în transa drumului pe care îl străbat, simt un miros necunoscut – un miros rece de mucegai care se lovește de pereții podului. Stai, eu n-ar fi trebuit să fiu acum altundeva? Sub pod e plin de liniște, o liniște întreruptă strict de zgomotele furioase ale tramvaiului sau ale mașinilor care trec deasupra. Mirosul pare aproape ireal, desprins dintr-o cameră de hotel veche, ai cărei pereți și podea sunt pline de energiile fiecărui om care au pășit în ea vreodată. Îmi imaginez că betonul gri ar putea fi un perete cu tapet ușor gălbui, pătat precum chipul unui bătrân și rupt din loc în loc. Îmi imaginez că podeaua pe care calc e făcută din lemn vechi, lemn de abanos – îmi imaginez că e neagră, precum nămolul pe care pășesc dar că suprafața ei îmi oferă totuși o stare de confort. Îmi imaginez că mă susține.

Din liniștea eternă bruiată de tramvai m-am trezit acum stând la rând. E-atât de-aglomerat încât vocile din fundal îmi bruiază propria-mi voce și mă trezesc comandând o cafea mare cu lapte. Dar eu nu pot să beau cafea – mi-am spus cu vocea stinsă. Să fi fost totuși vocea mea? Drumul părea udat de o ploaie extrem de măruntă. Pe stradă se întrezăreau mașini și foarte rar autobuze. E totul ud și cu miros de tei. De unde tei? E vremea teiului măcar? Pașii mei au părut dintr-o dată mult prea greoi, ca și când mi s-ar fi legat plumb de tălpi. Uitându-mă către încălțăminte n-am putut observa decât pete de noroi și urme de iarbă. E strigător la cer – ce-or să spună toți cei care văd? Ochii mei au înregistrat fiecare pas, fiecare pereche de încălțăminte care mi se învecina pe stradă și fiecare privire care mă saluta grăbit. Dar nimeni n-a văzut.

Nimeni nu părea să vadă..

Înspre sud, în pași grăbiți dar cu balansul elegant de mai devreme am putut observa crăpătura din spate a paltonului maro. Avem un drum comun – mi-am spus și am simțit mușchii faciali formând un zâmbet. Oare câți oameni au observat eleganța unei crăpături de palton în adierea vântului? Oare câți oameni mai privesc încălțămintea și se întreabă pe unde a umblat?

În fața scării de bloc, aceeași bătrână aranja meticulos florile de grădină și legumele proaspete destinate vânzării. Am aprins o țigară – e frig și mult prea dimineață.


Oare câți oameni (ma)i văd?

You Might Also Like

0 comentarii

Faceți căutări pe acest blog

Ascult cu drag!

Nume

E-mail *

Mesaj *

Arhivă blog

Un produs Blogger.