Stop cadru.

Diminețile erau din ce în ce mai reci în pofida primăverii. Nu se auzea niciun om iar camera se scălda într-o lumină gri. E șapte, mi-am spus eu cu un aer monoton. E șapte și e frigul mai mărunt decât era ieri.

În graba dimineților nu poți prinde decât pași. Ochii mei prind mult prea multe și-atunci ochii mei merg singuri pe trotuar. În adierea vântului, crăpătura din spate a unui palton maro închis se balansează aproape ritmic cu pașii posesorului în vârstă, elegant, modest și grăbit. Croiala unei rochii albe se mulează pe șoldul femeii care, grăbită, aleargă după tramvaiul 41 și trage adânc aer în piept odată văzută dincolo de ușile lui. Norii se adună către est dar deasupra mea cerul pare curat. Intrată adânc în transa drumului pe care îl străbat, simt un miros necunoscut – un miros rece de mucegai care se lovește de pereții podului. Stai, eu n-ar fi trebuit să fiu acum altundeva? Sub pod e plin de liniște, o liniște întreruptă strict de zgomotele furioase ale tramvaiului sau ale mașinilor care trec deasupra. Mirosul pare aproape ireal, desprins dintr-o cameră de hotel veche, ai cărei pereți și podea sunt pline de energiile fiecărui om care au pășit în ea vreodată. Îmi imaginez că betonul gri ar putea fi un perete cu tapet ușor gălbui, pătat precum chipul unui bătrân și rupt din loc în loc. Îmi imaginez că podeaua pe care calc e făcută din lemn vechi, lemn de abanos – îmi imaginez că e neagră, precum nămolul pe care pășesc dar că suprafața ei îmi oferă totuși o stare de confort. Îmi imaginez că mă susține.

Din liniștea eternă bruiată de tramvai m-am trezit acum stând la rând. E-atât de-aglomerat încât vocile din fundal îmi bruiază propria-mi voce și mă trezesc comandând o cafea mare cu lapte. Dar eu nu pot să beau cafea – mi-am spus cu vocea stinsă. Să fi fost totuși vocea mea? Drumul părea udat de o ploaie extrem de măruntă. Pe stradă se întrezăreau mașini și foarte rar autobuze. E totul ud și cu miros de tei. De unde tei? E vremea teiului măcar? Pașii mei au părut dintr-o dată mult prea greoi, ca și când mi s-ar fi legat plumb de tălpi. Uitându-mă către încălțăminte n-am putut observa decât pete de noroi și urme de iarbă. E strigător la cer – ce-or să spună toți cei care văd? Ochii mei au înregistrat fiecare pas, fiecare pereche de încălțăminte care mi se învecina pe stradă și fiecare privire care mă saluta grăbit. Dar nimeni n-a văzut.

Nimeni nu părea să vadă..

Înspre sud, în pași grăbiți dar cu balansul elegant de mai devreme am putut observa crăpătura din spate a paltonului maro. Avem un drum comun – mi-am spus și am simțit mușchii faciali formând un zâmbet. Oare câți oameni au observat eleganța unei crăpături de palton în adierea vântului? Oare câți oameni mai privesc încălțămintea și se întreabă pe unde a umblat?

În fața scării de bloc, aceeași bătrână aranja meticulos florile de grădină și legumele proaspete destinate vânzării. Am aprins o țigară – e frig și mult prea dimineață.


Oare câți oameni (ma)i văd?

Postări populare de pe acest blog

Vor s-aduca SFARSITU'

Desi se stie inceputul fiecarui om, sfarsitul e imposibil de aflat. De asta spun ca nu e pomenit si mi se pare total logic. La ce bun sa stii cand mori? Probabil n-ai face decat sa-ti jelesti fiecare zi pana cand nu va mai fi niciuna. Nu-s importante teoriile in viata si nu e important sa gandesti excesiv la ceea ce oricum se va intampla - sfarsitul. Existente in viata, sunt multe si peste tot dar trairi, doar oamenii care se bucura fara sa bage sfarsitul in discutie, le au. Le place sa va bage in stari de panica, si stiu ca sunteti usor de manipulat (nu includem exceptiile) - de aia va implanteaza in creier bullshituri gen " 2012 = sfarsit ". Probabil acesti EI care nu dorm noaptea, cauta in cele mai adanci portale ale acestei lumi si il vad pe Iuda cu o sulita in mana; sau cauta intr-un portal numit google si-l vad pe Obama, Antichrist. E treaba voastra cum va impartiti ideile si cum va recastigati pierzaniile, dar in opinia mea, existenta e doar o cauza pierduta. Daca Freu
Citiți mai multe

Strada Corbeni

În Cartierul Armenesc, pe strada Corbeni, chiar la demisolul unui bloc care mirosea a vechi, aripi de molii rupte și rotogoale de fum locuia arhitectul cerului. Demisolul era reprezentat sub forma unei garsoniere generoase, nemobilată însă cu nimic mai mult afară de un pat grandios cu așternuturi albe, ghemuite, o țeavă atârnată ingenios de tavan pe orizontală, care servea drept spațiu pentru depozitarea hainelor și un teanc de borcane goale, ori pline ochi cu apă îmbâcsită de culori în ulei sau diluant. Geamurile neașteptat de mari pentru un demisol prezentau fiecare câte un pervaz lat, adânc, plin cu mormane de foi schițate, goale sau sfâșiate de nervi și oboseala nopții. Un singur scaun părea că se află într-o completă surzenie în tot acel răcnet tulburat de galbenul soarelui. N-am înțeles decât către final liniștea scaunului, care amuțit de toată splendoarea apusului, privea la mâinile arhitectului care cobora soarele din ce în ce mai jos, pe după blocuri.  Doar foile și patul
Citiți mai multe

EU..scriu.

Eu scriu despre filosofi si punkisti, despre monstrii si junkisti. Davisti, nebuni, oameni de cultura. Regizori, actori, anarhie, cenzura! Scriu despre ceea ce s-a mai scris dar nu s-a actualizat. Despre-un taifun in miezul verii, cearceaful mototolit din pat ca dovada a placerii, despre... ceea ce EI numesc reguli bine definite, tutoriale, melodii, versuri obosite... Eu scriu despre cultura, despre critici, cronicari si indecisi. Despre viata, despre moarte, parfumuri fine, nimic concis...scriu! Si scriu si despre tineri, sau despre ’89...eu scriu si despre tine, si despre ce va place voua.. Dar scriu si, nu imi e teama de critici, de respins... Am tinut sa-nvat ca un soldat nu moare-nvins. Si pictez A4 cum picteaza grafferii peretii... culeg informatia si-o prelucrez cum modeleaza cuvintele, poetii.. Scriu despre cei ce stiu printre randuri sa citeasca, articole, poezii si niciodata proza proasta...Scriu, autobiografii cu personaje fictive, psihologie inversa sau ganduri abrazive...
Citiți mai multe