Bianca P.

Timpul sta amortit pe scaunul din bucataria mica a aceluiasi apartament infect in care am crescut atata vreme. Acolo unde ceasul arata mereu ora 15.00 mananc si beau, tip si plang, inghit lacrimi si tac, scriu si citesc...privesc. Afara e o anemie a copacilor si o moarte clinica a oamenilor, care candva radeau cu sunete melodioase, nu cu sirene de salvari. Ma indrept setata pe slow motion spre balcon. Acolo e liniste, iar Timpul imi zambeste dintr-un unghi intunecat, contempland miscarile mele. Un copil pare sa treaca prin fata blocului zugravit cu certuri imature ale adultilor maturizati din timp si cu rahaturi copilaresti ce nu si-ar fi avut rostul in niciun apartament. Dar este totul vag. Copilul ramane doar o impresie ce ma baga in tripul anormalului, scotandu-ma din mediul profan! Cu o cafea improvizata din zatul de acum trei seri si putina apa calda, ma asez brutal pe un fier vechi ratacit in incinta asta nesuferita, asa-zisul balcon. Cu un ranjet smintit si o privire de lunetist

Eu sunt ceea ce tu numesti Big Bang. Din mine se creaza lumea.Sunt praful unei stele in cadere; umbra unei frunze in tacere; vantul printre ramuri; soarele obosit ( numai pentru Terra ). Eu sunt ceea ce Charles Darwin a numit " Teorie Evolutionista ". Sunt prima idee care ti-a fulgerat gandurile; prima harta; primul sarut.. " Povestea mea-i regretul ". Eu sunt evolutia in sine a sutelor de teorii; sunt adaptarea ta la viata; racnetul pe care-l scoti si intri in convulsii - racnetul de dimineata care-l iei din fata usii. Eu sunt o poza vie ce intinde mana sa iti fure inima; o carte veche necitita; o foaie alba cu proza neterminata. Sunt visul tau din dimineata-n care te-ai trezit speriat; o statuieta in centrul orasului; o vioara ce-si canta povestea. Sunt genul de situatie fara iesire; sunt un televizor alb-negru la care ruleaza ultima stire...sunt...un catalizator de care ai nevoie, dar sunt departe si anevoie ajungi la mine. Eu sunt, un heruvim si iti dau arip

Nu m-a lasat Hades sa pasesc pe portile pe care le pazea decat in realitate. Mi-a pus bariere in vis, cat despre imaginatie, a spart-o ca o oglinda in fata mea. Ma puteam vedea vag in cioburi, imi era frica. Era frig peste tot, sau mai de graba curent. Atat vant cat si curent electric. Simteam ca nu mai apartin nimanui, cand deodata m-a lovit Newton cu teoria lui. Mergeam pe perete si cladeam nori de aer pe care urcam spre tavan. Sfidam tot ceea ce se descoperise pana atunci, cat despre inventii, simteam ca toate-mi apartin mie. Cei ce le-au creat erau parti din vocea mea. Priveam spre infinit, si intindeam mana sa ii simt capatul. Dar am intins-o la nesfarsit si inca o fac, in zadar. Se prind de ea amintiri si fapte, dar capatul nu-i nicidecum acolo. Alerg cot la cot cu timpul dar il sfidez si pe el cand o iau pe scurtaturi. El face salturi in gol, in viata mea... si eu ma trezesc tipand disperata dupa Chronos. Pe peretii ce se tot cladesc pe langa mine pe post de scut o vad atarnata

Mahnirile se lasa pe sufletul meu iar Ca negura de toamna pe campul solitar. Grabit s-aduna stoluri si pleaca undeva. Ma doare vara stinsa si amintirea ta. Fara folos taria innourata plange, Incheaga asfintitul baltoaca lui de sange Si ca o zdreanta uda pe lume cade seara Prin ceata muntii garbovi abia-si mai duc povara ... La ce bordei cu geamuri aprinse-n bezna rosii Voi bate cand a ploaie se vor porni cocosii? Mi-i dor sa stau la masa sub lampa cu petrol, S-ascult cum plange ploaia cu glasul ei domol, Sa rasfoiesc alene o carte si sa-mi para Odaia taraneasca prin fumul de tigara Visatul cuib de calde si blande fericiri – Porneste lin vioara tristetii-n amintiri. Scolarule, tii minte? Caietul de latina Era-nsemnat pe margini cu versuri ce suspina Si inflorea departe un dulce pui de om. Dar altii scuturara copt rodul scump din pom. Pe urma alte unde s-au scurs pe matca vremii. Am poposit odata la marginea poemii Si am intrat in casa si n-am vrut sa mai plec. Din vinul poeziei beam pan