Bianca P.

Cât de trist să fie omul? Cât de solitar?.. Atât de solitar încât iubește mașinăriile și ignoră umanitatea. Atât de solitar încât nimic din ceea ce-i plăcea odinioară nu-i mai satisface dorințele; încât nu pricepe că însăși existența sa depinde de cea a societății... că fără EI, noi am fi nimic. Am fi pustnici într-o junglă plină de animale lipsite de rațiune. Suntem des, atât de triști, încât nu înțelegem dragostea indiferent de formele în care s-ar afla. Culmea este că toți iubim la fel, toți vrem cu disperare să fim iubiți dar toți criticăm tot ceea ce nu ține de noi. Prea în vârstă, prea slab, prea gras, prea scund, prea lungă relația, exagerat de sexuală, prea libidinoși.. prea STOP! De ce facem din viață o competiție? De ce reușita noastră nu se poate baza pe doza de umanitate cu care suntem injectați și de ce singura diferență dintre noi și animale se rezuma la faptul că știm să mâncăm cu furculița? Nu știu dacă aș fi vrut neapărat să trăiesc în celebrii ani de aur sau în

Nu știu cât de mult ajută tehnologia la conceptul de evoluție în sine. Posibil să ajute la găsirea destul de rapidă a unor locuri, prin GPS; la postarea pozelor cu mâncare pe facebook; la aflarea știrilor din Japonia sau la comunicarea mult mai ușoară cu toți cei care sunt departe... dar cât de mult te ajută pe tine? Adevărul e că.. evoluție, e unul dintre cele mai mari cuvinte pe care le cunosc. Nu cred că presupune a-ți schimba culoarea părului sau a scăpa de 10 kilograme; nu cred că înseamnă a reuși să termini cartea de căpătâi de pe noptieră sau să-l descifrezi pe Schopenhauer în germana arhaică.. nu cred. Nu știu decât că evoluție e un termen mult prea mare, pentru oameni mult prea mici. Brusc, ne cizelăm prin ultimul model de telefon sau prin cele mai în vogă melodii. Brusc, cerul cândva albastru devine bleu marine; brusc, tot ceea ce vorbim e compus din neologisme al căror sens abia dacă-l percepem și la fel de brusc, facem câte trei-patru facultăți și devenim buricul pămân