Bianca P.

( Funkadelic - Maggot Brain în fundal) I „Cred că mi se face frică..” – îmi spuse ea cu ochii închiși – “ Nu mă pot uita la tine.. ”.              Era foarte mare distanța dintre noi doi. Sufletul fugea din coaste să o găsească iar ea fugea pe după gânduri, cât mai departe de mine. “Dă-ți voie să mă vezi!” – i-am spus în timp ce-i atingeam părul. Cât era de moale și de parfumat. Îmi cădeau onduleurile pe degete și mă jucam cu ele în timp ce ea mă privea sperioasă. Nu m-aș fi uitat la ea, aș fi lăsat-o să mă vadă o viață așa cum mă vedea atunci, însă mi-am ridicat privirea și iarăși am pierdut-o. Râdea mult, la glume lipsite de haz, probabil din teamă și emoție. Eu o priveam. Aveam rotogoale de gânduri în minte și-n același timp eram gol.. Gol pentru că ea avea să mă umple. Magia asta care s-a frânt asupra noastră s-a produs atât de brusc, încât n-am apucat nici să clipesc și să-mi dau seama ce se întâmplă cu mine. Mă depersonalizasem aproape. Eram eu – D – uitându-mă la e

( Buckethead – Padmasana în fundal) -Prolog- Cel mai mare defect al ei este că nu a fost a mea. Am numărat câte zile sunt de când nu mai vorbim. Ce absurd! Mă simt gol – ca și când de când nu mai vorbim, ea a plecat cu tot cu vorbe, cu tot cu trup, cu tot cu viață. Aș fi vrut să cred în îngeri – să aprind o lumânare și să mă-ncălzească la fel cum o făcea pielea ei...când mă atingea și-mi răscolea simțurile cu o ușurare de nedescris, cu un foc de nestins și cu o durere tăioasă. Aș fi vrut să cred în îngeri, să-mi spună ei de ce mi-au dat-o dacă nu pot să o am, să-mi spună ei ce scop este în chin și în tristețe.. Eram la marginea mării. Era noiembrie. Nu știu cum, dar era peste tot. Uitându-mă la mare, îi vedeam ochii umezi și-mi aminteam de noaptea aceea, prima noapte când... Îmi rămăsese mirosul ei adânc impregnat în cămașa la care nu mă mai puteam uita, pe care nu o mai puteam atinge – era o ruină a noastră care conținea iubirea vie. Iubire vie într-o ruină – căci