Cel mai mare defect - Prolog
(Buckethead –
Padmasana în fundal)
-Prolog-
Cel mai mare defect al ei este că nu a fost a mea.
Am numărat câte zile
sunt de când nu mai vorbim. Ce absurd! Mă simt gol – ca și când de când nu mai
vorbim, ea a plecat cu tot cu vorbe, cu tot cu trup, cu tot cu viață. Aș fi
vrut să cred în îngeri – să aprind o lumânare și să mă-ncălzească la fel cum o
făcea pielea ei...când mă atingea și-mi răscolea simțurile cu o ușurare de
nedescris, cu un foc de nestins și cu o durere tăioasă. Aș fi vrut să cred în
îngeri, să-mi spună ei de ce mi-au dat-o dacă nu pot să o am, să-mi spună ei ce
scop este în chin și în tristețe..
Eram la marginea mării. Era
noiembrie. Nu știu cum, dar era peste tot. Uitându-mă la mare, îi vedeam ochii
umezi și-mi aminteam de noaptea aceea, prima noapte când...
Îmi rămăsese mirosul ei adânc
impregnat în cămașa la care nu mă mai puteam uita, pe care nu o mai puteam
atinge – era o ruină a noastră care conținea iubirea vie. Iubire vie într-o
ruină – căci așa eram și noi. Mi-am spus că dacă merg cât mai departe, acolo
unde picioarele ei n-au atins pământul vreodată și inima ei n-a umplut de
veselie locul, am să pot scăpa. Dar dacă ea face parte din mine iar eu fac
parte din ea, vraja nu se va rupe niciodată.
Locul ăsta nu-i pustiu.
Cel puțin pustiit de femei cu siguranță nu-i! Au trecut atât de multe nopți de
dragoste pe plajă, în cluburi; atât de multe nopți cu sâni calzi, cu sărutari
ușoare și cu stele mii... Nu pot să nu
le iubesc, căci ele-mi aparțin – ele sunt un vis de noapte târzie pe care
dimineața-l uit. Diminețile mă domină doar imaginea ei. Aș vrea ca ea să fie
altă ea – să fie cea care nu provoacă suferință, să fie cea care nu suferă, dar
oare dragostea noastră ar mai fi la fel dacă circumstanțele ar fi diferite?
Sunt un masochist, iar ea...hmm, ei bine ea e doar o călătoare. Nu știu ce-i în
mintea-i răvășită, hoinară, însă sufletul..ah, sufletul i-l simt atât de viu și
încarnat în al meu încât pare că trăiesc într-un film psihedelic. Dar cine-i
îndreptățit să judece sufletul? El e lipsit de rațiune – e o minte stoarsă de
real, de moralitate, de prejudecăți.. e o minte care iubește atunci când își
găsește jumătatea, fără a mai ține cont de consecințe, de împrejurări.
Sufletele noastre se iubesc chiar și acum – fac dragoste nopți la rând și râd
vesele în întuneric, unde se descoperă încet..încet. Sufletele noastre cântă
simfonia pe care ochii noștri o compun când se întrevăd și pe care buzele
noastre o aud, când se mușcă. Aș săruta-o până la oase și dincolo de trup. Aș
săruta-o până când, obosiți, ne-am întinde să murim, tot în întuneric – acolo
unde ne descoperim cel mai bine.
Acum câteva zile am crezut că am
uitat-o. M-am trezit, iar ea nu mai era în gând. Acum câteva zile m-am găsit,
în genunchi, rugându-mă de îngeri să mi-o dea înapoi la fel de vie, în
amintiri. Îi rugam să mă mai lase să sufăr, să nu mi-o fure acum cu totul.
Parcă nu mai avea nici nume, nici adresă.. De unde pot să te mai iau, iubito,
dacă ți-ai schimbat adresa, fugind din casa amintirilor mele în neant? Neantul
ăsta, vidul, e atât de mare încât brațul meu nu știe unde să te caute, dar stă
întins.
M-am găsit, în genunchi, cu mâna
întinsă, rugându-mă de îngeri să-mi dea palma ei micuță, să-mi dea corpul ei
sau să așeze frumosul său suflet, să-l pot proteja – de ploaia care-l udă, de
frigul care-l îngheață și de ispita care mi-l fură.
M-am găsit golit de singura comoară
pe care am avut-o și n-am știut ce să fac cu ea, căci n-o puteam atinge. Și tot
uitându-mă la sufletul meu sterp, m-am văzut crezând în îngeri – m-am văzut
crezând în ceea ce mi-au spus și-atunci am știut: eu nu sunt gol atâta vreme
cât îi pot vedea pe ei, iar ei nu se vor ascunde niciodată, așa cum ea n-a
încetat vreodată să existe. Mă pot elibera de tine, acum, iubito. Mă pot
elibera până când am să te ating din nou și-atunci ai să fii a mea, iar cel mai
mare defect al tău va fi iubirea – o iubire care te va mușca atât de tare încât
durerea-ți va fi călăuză spre mine – singurul tău refugiu viu printre ruine.