Bianca P.

Nu cred că trăim ca să murim. Nu cred în Rai sau Iad, Infern sau Purgatoriu – ca Dante, dar cred că nu omul este cel superior. De-a lungul secolelor s-au creat doctrine pentru cei ca noi. Biblia susţine miracole din care s-ar fi născut credinţa, dar noi, ştim că a luat naştere din neputinţă. Pentru că nu am învăţat să dispunem de forţele pe care le avem şi pentru că evoluţia noastră a încetat, depăşirea anumitor probleme poate deveni uneori imposibilă. Forţele fizice nu ne mai ajută. Suntem singuri, mici, plini de probleme şi suferinţe şi singura speranţă ar mai fi o putere spirituală. Când am fost întrebată de rolul credinţei contemporane, am răspuns simplu şi concis – ordine. Lumea a fost creată din celule care se mişcau în ritm haotic, conform fizicii, iar haosul la rândul lui, a rămas până în prezent. Dar şi într-o lume haotică poate exista o oarecare ordine - credinţa în absolut. Sfidez Biblia într-adevăr, căci mi se pare că viaţa nu e pentru a fi spălată ci doar pentru a fi tră

somewhere over the rainbow (that's where you'll find me)

Uneori când se crapă cerul şi apare soarele (dimineaţa), se naşte în interiorul meu un monstru cu corp de cristal şi inimă de plumb. Mănâncă din mine părţi, şi devine violent. Isterizează uneori şi rupe din mine tot ce am mai bun, zdrobeşte cu puterea lui...inima. E un monstru care devine fiinţă când încep să neg, să urăsc sau să dansez după spusele lui. El e monstrul de la geam în miez de noapte, din dulap în miez de zi....din minte, în miez de viaţă. E de-o transparenţă de-a dreptul sadică, şi poartă pe umeri păcate pe care mă obligă să le retrăiesc la infinit. Aruncă cu ele în mine – e un monstru cu corp de cristal şi suliţe pline de păcate. E un monstru ce se crapă la căldură, se ciobeşte şi se transformă în fărâme mici şi milioane. Dar uneori, când vrea să se reîntregească mă obligă să alung căldura, iar eu, în neştiinţă o fac. Nu va câştiga niciodată lupta pe care o dăm, fiindcă, deşi eu dansez după muzica lui, el are nevoie de mine să se reîntregească, iar eu îl ajut doar când d

Există lucruri care ne deosebesc, dar în balanţă, există şi ceea ce ne apropie. Nu mi-am petrecut ore din viaţă încercând să găsesc diferenţe sau asemănări, dar mi-e imposibil să nu văd ce leagă oamenii, ce îi face pe toţi să se numească aşa. Se spun în popor poveşti cu prieteni care se cunosc atât de bine încât îşi completează frazele unul celuilalt. Se spun în realitate poveşti stranii despre cele mai adânci secrete, pe care NOI înşine, încercăm să le ascundem de NOI. Ceea ce ne leagă aparent, sunt vorbele, în strânsă legătură însă, se află măştile. Tot ceea ce vorbim e aparent şi relativ, precum şi ceea ce lăsăm să se vadă. Există măşti de singurătate şi frică, precum există măşti de durere şi uitare... de fericire şi bunătate. Există masca pe care-o porţi când treci strada, când iei pâine, când citeşti, când vorbeşi, când nu ştii, când vrei să aflii, când... Cine suntem NOI? E-o normalitate frica de a nu fi acceptaţi şi de a purta măşti în societate? E-o normalitate faptul că NOI n