Bianca P.

Eram sprijinită de tejghea şi mâna dreaptă se răstălmăcea neatentă. Era un zgomot al cărui sens nimeni nu l-ar fi putut percepe, dar cu toate astea, fiecare îşi găsea mica sa parte de muzică.. Jazz, ţigări groase rulate din foi, neatent... dans lasciv, sunete ascuţite, ţipete, fericire. Tejgheaua acum goală e doar calea dintre noi doi. La celalalt capăt, îi văd umbra conturată. Mi se inundă ochii de fum, de lacrimi, de amintiri şi retrăiesc ultimele clipe.. Luminile oraşului, acoperişurile înalte, muzica de ghetou cântată de la etajul trei de fiecare dată de altcineva.. saxofonul care ne mângâia pe şira spinării, care ne împingea unul în braţele altuia; care ne uita noaptea cu ţigările, pe bancă şi ne înroşea ochii atât de tare încât de teamă... nu mai ştiam ce-i casa, ştiam doar că apusul şi zorii aveau să ne găsească în acelaşi loc. Mi-e frică să mă apropii, uneori... simt un gol pe care mi-e frică să-l umplu şi atunci, îmi amintesc din nou.. Nopţile de vară, căldura care ieşea

Îi văd cum, grăbiţi şi neglijenţi se îmbrâncesc, se sărută şi se îmbrăţişază la metrou; îi văd pe străzi de mână, atunci când ea, se ridică pe vârfurile pantofilor să îl sărute... atunci când el o trage brutal de mână să o ferească din drumul unui biciclist.. atunci când... ...atunci când la apus se ţin strâns în braţe şi adorm aşa, făcuţi ghem într-un colţ de pat, deşi patul ar putea cuprinde o flotă întreagă. Îi văd aşteptându-se şi căutându-se; îi văd atenţi, îi văd speriaţi; îi văd furându-şi câte un sărut atunci când ei nu văd că cineva îi vede, dar chiar şi dacă ar vedea, nu le-ar păsa – universul se învârte în jurul unui sărut pe care şi-l “smulg cu dinţii”. Îi văd atât de apropiaţi încât uneori îi pierd şi îi regăsesc într-o singură fiinţă. Dar îi văd certaţi uneori, trişti, cu feţele aplecate spre pământ şi cu grimase pronunţate; cu nervi gata să explodeze de pe buze sau cu reproşuri gata să străpungă precum suliţele, iar peste câteva zile… ei bine, peste câteva zile îi v

Colţ murdar de groază şi de incompetenţă; rezistenţă; aparenţă... orice fel de pete. Observ , printre rânduri şi zgomote un soi de linişte, un soi de tăcere care mă îneacă cu disperare. Eram pe drum şi drumul părea mai lung ca niciodată. Nu-i nimic din ce se spune că este – ceea ce văd eu, ceea ce vezi tu, e doar inabilitatea de a vedea realitatea nudă.. realitatea dezbrăcată şi prinsă în pumnul tău cu care loveşti uneori brutal tot ceea ce te înconjoară şi tot ca el, te închizi şi tu în tine. Observ atât de multe feţe triste, fade, dezgustate parcă de acelaşi drum pe care nu îl bat decât de câteva săptămâni, poate de câteva zile... uneori de ceva ani. Observ urma unui apus atât de cald, aşa cum obişnuiau să fie atunci când, mică fiind, mă pierdeam cu privirea printre blocuri şi urmăream soarele... atunci când, mică fiind, mă întrebam de ce blocurile se mişcă; de ce norii stau în loc. Observ că praful inundă oraşul şi îl îmbracă într-un fel de ceaţă care nu face decât să ştearg