Îi văd.

Îi văd cum, grăbiţi şi neglijenţi se îmbrâncesc, se sărută şi se îmbrăţişază la metrou; îi văd pe străzi de mână, atunci când ea, se ridică pe vârfurile pantofilor să îl sărute... atunci când el o trage brutal de mână să o ferească din drumul unui biciclist.. atunci când...

...atunci când la apus se ţin strâns în braţe şi adorm aşa, făcuţi ghem într-un colţ de pat, deşi patul ar putea cuprinde o flotă întreagă. Îi văd aşteptându-se şi căutându-se; îi văd atenţi, îi văd speriaţi; îi văd furându-şi câte un sărut atunci când ei nu văd că cineva îi vede, dar chiar şi dacă ar vedea, nu le-ar păsa – universul se învârte în jurul unui sărut pe care şi-l “smulg cu dinţii”. Îi văd atât de apropiaţi încât uneori îi pierd şi îi regăsesc într-o singură fiinţă. Dar îi văd certaţi uneori, trişti, cu feţele aplecate spre pământ şi cu grimase pronunţate; cu nervi gata să explodeze de pe buze sau cu reproşuri gata să străpungă precum suliţele, iar peste câteva zile… ei bine, peste câteva zile îi văd împăcaţi. Îi văd cum se linguşesc sau se alintă răvăşindu-şi părul unul altuia şi zâmbind neîncetat. Îi văd rememorând trecutul, deşi trecutul lor uneori nu-i nimic mai mult decât o zi – o simplă zi care a dat startul unui soi de iubiri haotice, nebune, fragede… care mă scoate din minţi numai când mă gândesc că există. Îi văd speriaţi să se găsească… să se regăsească. Cer ajutor, vor aprobare, dau dintr-un colţ în altul în ideea că nu au habar ce să mai facă. Mint, fug, se ascund şi peste câteva zile parcă din nou îi văd împreună. Uneori se pierd… şi când se pierd, întregul de odinioară se rupe în mii de bucăţele care se împrăştie prin metrou, pe drum, pe băncile din parcuri şi prin patul în care ulterior două piese obişnuiau să formeze un tot..

…tot.. tot mai departe. Îi văd departe, tot mai departe.. uneori, când e aglomeraţie şi lumea calcă în picioare gândurile cu care se luptă, atunci îi văd pe ei ascunşi într-un colţ, feriţi de realitate, căutând aprobare unul în ochii celuilalt; în prieteni; în cunoştiinţe; în rude.. şi totuşi, cu toate că aproparea lor constă în însăşi dorinţa de a se ancora în realitate, picioarele lor plutesc mereu atât de sus, departe de orice privire care nu ar putea înţelege de ce două guri însângerate “se sărută acum doar cu dinţii”..