Postări

Strada Corbeni

În Cartierul Armenesc, pe strada Corbeni, chiar la demisolul unui bloc care mirosea a vechi, aripi de molii rupte și rotogoale de fum locuia arhitectul cerului. Demisolul era reprezentat sub forma unei garsoniere generoase, nemobilată însă cu nimic mai mult afară de un pat grandios cu așternuturi albe, ghemuite, o țeavă atârnată ingenios de tavan pe orizontală, care servea drept spațiu pentru depozitarea hainelor și un teanc de borcane goale, ori pline ochi cu apă îmbâcsită de culori în ulei sau diluant. Geamurile neașteptat de mari pentru un demisol prezentau fiecare câte un pervaz lat, adânc, plin cu mormane de foi schițate, goale sau sfâșiate de nervi și oboseala nopții. Un singur scaun părea că se află într-o completă surzenie în tot acel răcnet tulburat de galbenul soarelui. N-am înțeles decât către final liniștea scaunului, care amuțit de toată splendoarea apusului, privea la mâinile arhitectului care cobora soarele din ce în ce mai jos, pe după blocuri.  Doar foile și patul

Stop cadru.

Diminețile erau din ce în ce mai reci în pofida primăverii. Nu se auzea niciun om iar camera se scălda într-o lumină gri. E șapte , mi-am spus eu cu un aer monoton. E șapte și e frigul mai mărunt decât era ieri. În graba dimineților nu poți prinde decât pași. Ochii mei prind mult prea multe și-atunci ochii mei merg singuri pe trotuar. În adierea vântului, crăpătura din spate a unui palton maro închis se balansează aproape ritmic cu pașii posesorului în vârstă, elegant, modest și grăbit. Croiala unei rochii albe se mulează pe șoldul femeii care, grăbită, aleargă după tramvaiul 41 și trage adânc aer în piept odată văzută dincolo de ușile lui. Norii se adună către est dar deasupra mea cerul pare curat. Intrată adânc în transa drumului pe care îl străbat, simt un miros necunoscut – un miros rece de mucegai care se lovește de pereții podului. Stai, eu n-ar fi trebuit să fiu acum altundeva? Sub pod e plin de liniște, o liniște întreruptă strict de zgomotele furioase ale tramvaiului sau

De sus.

Gâfâiam de la atât de multe scări urcate și era al naiba de frig. Odată ajunsă sus, vedeam orașul cu o claritate nemaicunoscută până atunci. Îi vedeam repeziciunea, culorile – vedeam totul împletindu-se cu o muzică de fundal total atipică, pe alocuri zgomotoasă și de cele mai multe ori liniștitoare. Eram sus. De sus nu mai vedeam oamenii, nu mai vedeam străduțele mici, aglomerate de târgurile ocazionale și de chioșcurile de ziare. De sus vedeam lumini fulgerătoare stingându-se și aprinzându-se alert. Ce liniște era sus, ce liniște era în mine. „Mai fă un pas, ai încredere în mine.” și uite-mă acum lovită de un stâlp, cuprinsă în totalitate de întuneric. Unde e orașul meu colorat, fulgerător? Cum să văd în întuneric? Mă avânt – merg drept înainte și asum faptul că înălțimea la care am decis să mă aflu poate să mă îmbrâncească extrem de ușor către moarte, doar cu o săgetare. Înainte să apuc să descifrez sunetele jazzy din fundal, ochii mei percep pași. Atât de mulți pași.. când oare

Epilog

În intimitatea nopții degetele tale par mai catifelate, simțurile mele devin mai ascuțite. Dintr-o dată mă îmbrac în liniște. În intimitatea nopții, atunci când îți ating gâtul, îmi vorbești cu o privire care luminează doar golul dintre noi doi, atât de mic încât un ac cu siguranță-l poate umple, atât de gol încât o haină n-ar fi de ajuns să îl îmbrace. Mi-e sufletul cât luna atunci când noaptea minții tale mă ocrotește, atunci când noaptea minții tale se îmbrățișează cu tot întunericul meu. Mi-e sufletul cât luna atunci când dintr-o singură persoană mă prefac în trei, să-ți pot atinge sufletul și buzele și coastele – toate-n unison. Mi-e sufletul o noapte și iată ce liniște e între noi. Atât de liniște încât tot ce-nseamnă zgomot n-ar putea să o alunge, atât de amplă încât niciun volum n-ar putea să o doboare. Tu, du-mă dincolo de noapte. Du-mă dincolo de vorbe. Du-mă acolo unde ești. Cât să te mai caut? Mi-e sufletul noapte atunci când strig către pustiu; mi-e corpul tot un pumn d

Abisal

Despre mine nu știu multe. Am învățat despre mine din cărțile lui Victor Hugo, din poemele lui Pușkin și din filmele fraților Coen. Am învățat despre mine că prefer să-mi dai cearșaful la o parte de pe trup, în toiul dimineții, sau să-mi răvășești părul cu degetele. Am învățat despre mine că pot fi clișeu la fel de bine precum aș putea fi o întâmplare nemaiuzită; că pot fi abandon în aceeași măsură în care îmi permit să fiu echilibru și stabilitate. Am învățat despre mine că știu să stau – tu nu îmi da motive să plec. Am învățat că pașii mei nu sunt ușori, dimineața; că sunt împiedicată și sub nicio formă nu pot face cafele bune. Am învățat despre mine că pot trăi cu grație și mă pot înconjura de rafinament în aceeași măsură în care apreciez zgomotele ploii care cade peste umeri, atunci când sunt singură. Mi-am învățat gesturile, mi-am descoperit obloanele de amintiri și am devenit una cu mine. Iar eu sunt nimic mai mult decât un simplu om cu zâmbetul în ploaie, cu zâmbetul în soare,

Stele mii

Miros de tei, de ploaie plină de praf și căldură.. Miros de mare din paharul de pe noptieră și de nori bătuți de vântul care.... Am dormit mult, atât de mult pe cât aveam nevoie după șirul de nopți calde, nedormite. Îmi era cald, îmi era plin corpul de tensiune, plină mintea de gânduri și pline nopțile de întrebări. Când m-am trezit, într-un final, mi-am dat seama că muzica pe care dansam se oprise. S-a oprit muzica dansului meu și mi-a spus, șoptit, o voce, că nu-i nimic altceva decât începutul. Ah.. dulci nopți de vară, care te rup în două bucăți egale – una întoarsă spre tot ce a fost și una vârâtă spre tot ce va fi. Mi-am împins chipul atât de adânc între perne, ca și când căldura sufocantă din jur nu ar fi fost de ajuns, ca și când ziua de mâine n-ar fi venit decât după multe, multe luni de așteptare, ca și când... realitatea nu era nimic altceva decât o pătură pe care, mototolită, am lăsat-o să stea lângă pat. Am simțit mirosul parfumului de acum câteva seri, atunci când, gr

Cel mai mare defect - III

Să lăsăm lucrurile să curgă.. Am lăsat fiecare picătură din mine să curgă cu o viteză care întrece lumina, care întrece gândul dar care n-ar putea întrece vreodată iubirea lui, iubirea noastră. Sunt golită de cele mai adânci bucăți ale mele; sunt cu combustibilul la pământ și cu motorul mort. Sunt palidă și lipsită de vlagă precum un bolnav incurabil dar cu o strălucire puternică în ochi, cu o strălucire inumană.. Astăzi îți scriu despre el.. Sunt tare temătoare căci nu știu nici măcar ce vreau să îți spun. Umplu paginile cu trupul lui, cu ochii lui care mă privesc atât de adânc și mă dezbracă de mine însămi. Îți umplu paginile cu cel mai frumos zâmbet pe care l-am întâlnit și cea mai puternică îmbățișare, care mi-a făcut oasele praf – praf alb care acum cade încet printr-o clepsidră..              Să lăsăm lucrurile să curgă.. Aș vrea să dau vina pe Timp. Am dat vina pe el întotdeauna și tot la el m-am întors să mă vindece. De ce nu poți fi niciodată pregătit? De ce aduci tot