Stele mii
Miros de tei, de ploaie plină de praf și căldură.. Miros de
mare din paharul de pe noptieră și de nori bătuți de vântul care....
Am dormit mult, atât de mult pe cât aveam nevoie după șirul
de nopți calde, nedormite. Îmi era cald, îmi era plin corpul de tensiune, plină
mintea de gânduri și pline nopțile de întrebări. Când m-am trezit, într-un
final, mi-am dat seama că muzica pe care dansam se oprise. S-a oprit muzica
dansului meu și mi-a spus, șoptit, o voce, că nu-i nimic altceva decât
începutul. Ah.. dulci nopți de vară, care te rup în două bucăți egale – una întoarsă
spre tot ce a fost și una vârâtă spre tot ce va fi. Mi-am împins chipul atât de
adânc între perne, ca și când căldura sufocantă din jur nu ar fi fost de ajuns,
ca și când ziua de mâine n-ar fi venit decât după multe, multe luni de
așteptare, ca și când... realitatea nu era nimic altceva decât o pătură pe
care, mototolită, am lăsat-o să stea lângă pat. Am simțit mirosul parfumului de
acum câteva seri, atunci când, grăbită, alergam pe tocuri să prind autobuzul de
noapte.
Cele câteva seri trecute erau prinse-n perna mea.
Și-atunci m-a lovit.. Unde sunt prinse toate amintirile
noastre? Primul meu gând a fost – în minte. Al doilea gând – în suflet. În minte,
în suflet. Ce-i o minte? Ce-i un suflet? Brusc, la fel de brusc ca întrebarea
inițială, am decis să mă detașez. Nu vorbesc de un soi de depersonalizare și
nici de amnezie temporară. Am plecat din pat și m-am pierdut în stele. Mi-am
amintit când am mers prima dată, mi-am amintit cum, în adolescență, zilele
păreau a avea 30+ ore și toate se-ntâmplau afară; mi-am amintit când m-am
forțat să plâng după un tip pe care nici măcar nu l-am plăcut – pentru că toate
prietenele mele plăceau pe cineva atunci; cum am văzut primul răsărit la mare;
cum m-am rătăcit pe stânca de care se loveau valurile; cum am publicat prima
dată un articol; cum am decis că e momentul să plec sau am știut că e momentul
să revin. M-am uitat la stele și ochii mei nu au cuprins decât atât cât era
vizibil, dar poate nici măcar atât. Ce e dincolo de stele? Ce e dincolo de
amintirile mele? Un corp plin de semne ale timpului, plin de nostalgii și
decizii luate uneori pripit, alteori calculat, plin de de orașul în care am
crescut și de tot ceea ce m-a captivat acum – un corp plin cu universul.
Amintirile mele sunt închise în stele. Uneori, văd aceeași
stea la infinit. Alteori, stele căzătoare vin și-mi fac cu ochiul – îmi aduc
mirosul din copilărie sau mirosul parfumului de acum câteva seri. Cert este că,
stelele sunt cele care mă fac să fiu eu, în special atunci când uit și când nu
vreau altceva decât o pernă în care să-mi îngrop chipul. Dar vezi tu, universul
niciodată nu moare..