Bianca P.

Nu cer prea mult. Sunt lucruri la care mă gândesc la un pahar de vin, la două, la trei... uneori la toată sticla. Ştii tu, lucruri care nasc întrebări; întrebări care născocesc simţuri atunci când se crapă de ziuă şi nu mai ştii ce să faci. Şi până la urmă ce faci? Nu cer prea mult, dar pentru a putea fi fericită, îmi cer mie să fac ceea ce vreau. Şi am obosit gândindu-mă la repercusiuni, la cenzura societăţii şi la spiritul de turmă care nu se naşte odată cu noi, dar din păcate nu face altceva decât să se cultive. De ce? De ce nimeni nu îţi permite să te exprimi la nivelul la care intelectul tău a ajuns? După ani de experienţe şi imagini; idei şi foi citite, recitite; melodii şi filme analizate atât de detaliat, te trezeşti pe marginea prăpastiei cu societatea care te strânge cu o aţă. Eşti pur produsul unei imagini comerciale, al unui univers care te vrea mut, atât de mut... atât de trist, atât de singur. Şi simţi că nu eşti singur. Ştii că ai familie, ştii că ai bani şi ştii c

...uneori Mă-nghiontesc, mă lovesc de multe ori de feţe cu grimase pe care pur şi simplu nu le mai suport. Se sufocă; râd sau se hlizesc la unele dintre cele mai negre puncte al căror sens oricum nu sunt în stare să îl perceapă. Dar critică . Feţele inferioare şi ignorate, critică. Critică? ... e doar o invidie care îi roade pe toţi în interior şi se întâmplă să o verse uneori pe unde apucă, iar dacă sunt în cale şi eu, atunci pare cu atât mai bine. Nu sunt perfectă şi nu am pretins vreodată a fi. Răbufnesc atunci când ceea ce iubesc pare a nu fi în regulă; mă enervez repede şi de cele mai multe ori ceea ce fac sau ceea ce zic nu e nici măcar jumătate din mine însămi... dar a fi lângă ceea ce iubesc este partea care nu va dispărea niciodată din mine – nici atunci când plâng, nici atunci când râd şi nici atunci când greşesc. A-mi pierde răbdarea într-o societate în grabă, al cărei scop e doar atingerea unui punct numit fericire, prin încălcarea limitelor sau a oricăror alte mijlo

Îmi grăbeam paşii de fericire pe pământul moale, când dintr-o dată, am început să observ ceea ce nu mai văzusem de mult. Nu mai erau ploi, nu mai erau bălţi... începuse să fie soare. Spuneam anterior că tot ceea ce moare e menit să învie sau să creeze cale de înflorire, de metamorfoză, altcuiva. E relaţia de cauză–efect a naturii, care prin multiplele sale tragedii, drame şi triumfuri are rolul de a pune în mişcare orice a devenit static . Ce a devenit static , te întrebi? Ei bine... tu. Când simţi că nopţile, orele lungi se transformă în minute zbuciumate şi cafeaua e doar o substituţie pentru apă, atunci e momentul în care ştii că ai devenit static. Ştii că stagnezi când zăpada scârţie sub picioare sau noroiul murdăreşte jumătate din hainele pe care le porţi; când rămăşiţa de soare nu e în stare să topească niciun fulg de nea, devenind mai mult sau mai puţin doar o privire care îngheaţă; când muzica veselă de odinioară sună acum ca o vioară; când maşinile te stropesc, în goană