Primăvară!
Îmi grăbeam paşii
de fericire pe pământul moale, când dintr-o dată, am început să observ ceea ce
nu mai văzusem de mult. Nu mai erau ploi, nu mai erau bălţi... începuse să fie
soare. Spuneam anterior că tot ceea ce moare e menit să învie sau să creeze cale de
înflorire, de metamorfoză, altcuiva. E relaţia de cauză–efect a naturii, care
prin multiplele sale tragedii, drame şi triumfuri are rolul de a pune în
mişcare orice a devenit static. Ce a
devenit static, te întrebi? Ei bine... tu.
Când simţi că
nopţile, orele lungi se transformă în minute zbuciumate şi cafeaua e doar o
substituţie pentru apă, atunci e momentul în care ştii că ai devenit static. Ştii
că stagnezi când zăpada scârţie sub picioare sau noroiul murdăreşte jumătate
din hainele pe care le porţi; când rămăşiţa de soare nu e în stare să topească
niciun fulg de nea, devenind mai mult sau mai puţin doar o privire care
îngheaţă; când muzica veselă de odinioară sună acum ca o vioară; când maşinile
te stropesc, în goană şi tot ceea ce vrei să faci este să te bagi în pat cu o
cană de ceai fierbinte în faţa unui film la fel de mut ca iarna. Eşti static,
şi ştii că o parte din tine – partea care râdea la glumele pe care doar
întregul tau le percepea – vrea acum să fugă, să nu se trezească faţă în faţă
cu gerul, care indiferent de unde vine, nu face altceva decât să transforme în
cuburi de gheaţă şi cea mai mică urmă de lumină. Nu e tragic. E doar o simfonie
a naturii cântată pentru liniştea din interiorul tău. Simfonia pe care o auzi
când aştepţi lângă bradul de Crăciun; simfonia pe care o auzi când liniştea din
jur se contopeşte în cel mai pur alb; când câinii par să nu mai latre de frig,
păsările par să nu fi existat vreodată, iar copiii ştiu ce reprezintă tăcerea. Simfonia
asta o auzi când treci strada şi aluneci uşor de pe trotuar; când interiorul
tău e rece şi pielea e uscată... când buzele tale se încălzesc doar după o cană
de vin fierbinte. Şi atunci, în mijlocul amalgamului care cuprinde toate
semafoarele, toţi copiii, toate păsările, toţi câinii şi toată zăpada, te auzi
pe tine însuţi, te asculţi, te înţelegi, îţi înţelegi oboseala şi calmul pe
care l-ai dobândit odată cu căderea primei frunze din copaci. Şi..
..printre copacii
recent înmuguriţi şi pe pământul moale, îmi grăbeam paşii observând ceea ce nu
mai văzusem de mult. Nu mai erau ploi, nu mai erau bălţi... începuse să fie
soare. Tot ceea ce fusese cândva static, acum striga de bucurie si mirosea a
viaţă. Dar ce fusese static, te
întrebi? Ei bine, tu. Aşa erai tu, aşa eraţi voi, aşa erau ei şi ... aşa eram
eu înainte să am soarele în mine şi să sparg orice tăcere. Simfonia e moartă,
dar aici, şi dincolo de geam.. totul a prins viaţă.