Bianca P.

Ştii de ce suntem primitivi? Pentru că tot ceea ce ne place este să descoperim necunoscutul, şi nu vorbesc de lucruri simple dar revoluţionare, precum roata sau focul – vorbesc de univers , vorbesc de istorie. De ce Platon a putut găsi atât iubirea cât şi fericirea platonică? Intangibilul, necunoscutul dar cu toate astea autocunoaşterea de sine generează fericire. Ignoranţa nu e o greşeală, ignoranţa este doar o fericire, al cărei păcat nu ştim să îl trăim. Ştii? Nu ştii cine eşti, dar totuşi ştii că pământul nu e plat; că luna e un satelit natural; că galaxia noastră nu e singura din lume; că relativitatea e de fapt tot ceea ce vezi în jur; că pentru bani ajungi sclav; că pentru fericire ai putea şi să omori; că fluturii trăiesc o zi; că eşti corupt; că ai citit biblioteci întregi; că ai călătorit atât de departe... dar unde-i casa? Cine eşti? Ştii de ce suntem primitivi? Nu pentru că încă nu am colonizat toate galaxiile; nu pentru că nu facem cancerul să dispară din Europa, prec

Nu cred că îmi amintesc cu exactitate ultima noapte dormită total, ultimul vis în care toate păreau a se lega într-un mediu calm, cicatrizând uşor realitatea, dar cu siguranţă îmi amintesc de ultimul vis... cu tine . Îmi amintesc drumul spre autogară; casa de lângă lac; marea; gustul cafelei; ultimul somn adânc; cireşele de azi dimineaţă; tricoul tău de acum mai bine de trei săptămâni... îmi aduc aminte atât de multe detalii, dar totuşi pare că uit ceea ce e esenţial uneori. Nu-mi amintesc de ultima plimbare prin pădure în care să-mi reflect fiecare gând pe copaci. Îţi spun, nu-mi amintesc uneori că nu e bine să ţip, să strig, să consum fiecare parte din mine. Uneori uit să tac, uneori uit să vorbesc. De cele mai multe ori îmi uit raţiunea în casa de lângă lac iar calmul, prins într-un tren, spre mare. Îmi uit nopţile în muzică, iar muzica în minte. Nu dau importanţă blocurilor gri şi mai mult ca sigur ignor căldura infectă a soarelui, fără de care, inevitabil, nu aş mai trăi. Nu

Din trei planete una singură mă înfăţişază, Când scriu, când plâng, când râd...când tu eşti trist Sub Jupiter m-ascund...angoasa mă bruiază. Din Marte iau speranţe, din Soare iau o rază, Şi o arunc spre tine, dar tot nu luminează. În colţul cu stafii al camerei obscure, Stau singuri doi copii. E linişte, e negru şi plin de geamandure Iar ei aleargă veseli spre limită. Te-apropii – te simt ca pe o aură fragilă, În palmă ţii planete, ghiozdanu-i plin de pietre... În spate se ascund copacii gri ai vremii, E linişte şi tac din nou. M-ascund în  pieptul tău şi ţip cât pot de tare Să mă audă pământenii; sunt fericită şi pot- Să dau la o parte sentimentele avare, şi să alerg cu tine- Spre mare, sa înot. Dar undeva la geamandură sunt doi copii blocaţi Şi stau cu Timpu-n braţe senilizând speriaţi... Se mişcă-n ritm haotic strigând numele tău... Şi-aici, în depărtare constat că Ea , sunt Eu. Cu numele în minte şi marea în pahar Salvăm trecutul no

Uneori am impresia că înlemnesc citind atâtea lecţii, învăţând atât de multă teorie. Uneori am impresia că nu mai văd, că nu mai aud, că nu mai ştiu nimic de mine. Nu-mi amintesc când a fost ultima oară când m-am prezentat, dar îmi amintesc că am făcut-o sub impulsul unei eliberări de trecut în vederea trecerii bruşte spre prezent. Îmi amintesc, vag... că eram nervoasă. Nu ştiu ce-i cu mine şi cu imprevizibilul. Mă panichez, mă enervez, clachez şi tot aşa până când îmi revin după două-trei melodii liniştitoare. Suntem toţi aşa – ciudaţi ai goanei după control; păpuşari ai propriului destin în raport cu... ceea ce nu putem percepe? Aşa e doar bărbatul sau aşa e doar femeia? Şi de ce ar fi doar un singur sex dacă un singur sex presupune în fapt amestecarea celor două sexe? De ce-i femeia considerată vulnerabilă şi tristă; de ce pare că se stinge atât de uşor? Nu înţelege că cer egalitate, căci egalitatea ar presupune doar un demizeu creat de Platon. Dar de ce sunt eu mai vulnerabilă

Azi, când m-am pierdut de mine însămi şi m-am simţit inumană, am luat jacheta pe mine fiindcă mi s-a făcut frig. Recunosc, e iunie, dar e o tăcere şi o spaimă de martie; un răsărit de aprilie şi un frig de februarie trist. E un apus de mai, în schimb... Dimineţile nu mai arată niciun pic de sentiment. E gol acum şi pare totul vag şi lipsit de compasiune. Mă trezesc uneori cu spaimă, dar singura spaimă care se naşte în mine e spaima de a nu mai întâlni zorii zilei de mâine aşa cum i-am întâlnit pe cei ai zilei de azi. Când mă trezesc fără scop... atunci când, mă trezesc lipsită de ţinte, mă sperii şi nu pot să înţeleg – Cum a trecut Timpul? Îmi amintesc că ieri îmi ocupam dimineţile cu treziri leneşe şi somnoroase. De acum înainte nu vor face decât să fie ocupate de somn şi vise ale beţiei frenetice de teama de a nu reuşi mai departe, de teama de a nu stagna sau de teama timpului care trece mult prea repede. Mi-e frica de viitor , recunosc! Mi-e frică să mă pun pe picioarele mel