Suficient.

Nu cred că îmi amintesc cu exactitate ultima noapte dormită total, ultimul vis în care toate păreau a se lega într-un mediu calm, cicatrizând uşor realitatea, dar cu siguranţă îmi amintesc de ultimul vis... cu tine.

Îmi amintesc drumul spre autogară; casa de lângă lac; marea; gustul cafelei; ultimul somn adânc; cireşele de azi dimineaţă; tricoul tău de acum mai bine de trei săptămâni... îmi aduc aminte atât de multe detalii, dar totuşi pare că uit ceea ce e esenţial uneori. Nu-mi amintesc de ultima plimbare prin pădure în care să-mi reflect fiecare gând pe copaci. Îţi spun, nu-mi amintesc uneori că nu e bine să ţip, să strig, să consum fiecare parte din mine. Uneori uit să tac, uneori uit să vorbesc. De cele mai multe ori îmi uit raţiunea în casa de lângă lac iar calmul, prins într-un tren, spre mare. Îmi uit nopţile în muzică, iar muzica în minte. Nu dau importanţă blocurilor gri şi mai mult ca sigur ignor căldura infectă a soarelui, fără de care, inevitabil, nu aş mai trăi. Nu sunt adepta cafelei de dimineaţă şi nici a pantalonilor mai scurţi decât boxerii mei. Nu îmi place să mă trezesc duminică dimineaţa şi mă pierd uşor într-o  expresivitate acută, maniacă. Aşa sunt eu, dar nu ştiu cât din toate astea mai contează. Urăsc sonorul trecut de medie, când ascult muzică la laptop; ador să mi se spargă căştile în urechi, în schimb. Sufăr de un fel de blocaj al realităţii uneori...

...atunci când tot ceea ce pare a fi normal încetează să mai fie, îmi împachetez două pensule şi câteva culori, o coală albă şi un borcan murdar, cu apă şi pictez. Când mă pierd în cărţi – adică atunci când a picta nu e suficient şi când căştile mi-au exploatat îndeajuns timpanele – mă simt acasă. Când umblu dezorientată pe străzi şi când pantofii mei nu au nicio legătură cu rochia; când geanta imensă insistă să mă care sau când ploaia îmi udă nasul, îmi amintesc de tine.


Nu cred că îmi amintesc cu exactitate ultima noapte dormită total, de fapt, nu cred că ţin minte mai nimic, în afară de tot ceea ce-mi pare că se leagă de tine. Nu-mi place cafeaua dimineaţa şi nici pantalonii scurţi. Nu-mi place căldura excesivă şi nici duminica. Îmi placi Tu. 
Atât este suficient.

Postări populare de pe acest blog

Vor s-aduca SFARSITU'

Desi se stie inceputul fiecarui om, sfarsitul e imposibil de aflat. De asta spun ca nu e pomenit si mi se pare total logic. La ce bun sa stii cand mori? Probabil n-ai face decat sa-ti jelesti fiecare zi pana cand nu va mai fi niciuna. Nu-s importante teoriile in viata si nu e important sa gandesti excesiv la ceea ce oricum se va intampla - sfarsitul. Existente in viata, sunt multe si peste tot dar trairi, doar oamenii care se bucura fara sa bage sfarsitul in discutie, le au. Le place sa va bage in stari de panica, si stiu ca sunteti usor de manipulat (nu includem exceptiile) - de aia va implanteaza in creier bullshituri gen " 2012 = sfarsit ". Probabil acesti EI care nu dorm noaptea, cauta in cele mai adanci portale ale acestei lumi si il vad pe Iuda cu o sulita in mana; sau cauta intr-un portal numit google si-l vad pe Obama, Antichrist. E treaba voastra cum va impartiti ideile si cum va recastigati pierzaniile, dar in opinia mea, existenta e doar o cauza pierduta. Daca Freu
Citiți mai multe

Strada Corbeni

În Cartierul Armenesc, pe strada Corbeni, chiar la demisolul unui bloc care mirosea a vechi, aripi de molii rupte și rotogoale de fum locuia arhitectul cerului. Demisolul era reprezentat sub forma unei garsoniere generoase, nemobilată însă cu nimic mai mult afară de un pat grandios cu așternuturi albe, ghemuite, o țeavă atârnată ingenios de tavan pe orizontală, care servea drept spațiu pentru depozitarea hainelor și un teanc de borcane goale, ori pline ochi cu apă îmbâcsită de culori în ulei sau diluant. Geamurile neașteptat de mari pentru un demisol prezentau fiecare câte un pervaz lat, adânc, plin cu mormane de foi schițate, goale sau sfâșiate de nervi și oboseala nopții. Un singur scaun părea că se află într-o completă surzenie în tot acel răcnet tulburat de galbenul soarelui. N-am înțeles decât către final liniștea scaunului, care amuțit de toată splendoarea apusului, privea la mâinile arhitectului care cobora soarele din ce în ce mai jos, pe după blocuri.  Doar foile și patul
Citiți mai multe

EU..scriu.

Eu scriu despre filosofi si punkisti, despre monstrii si junkisti. Davisti, nebuni, oameni de cultura. Regizori, actori, anarhie, cenzura! Scriu despre ceea ce s-a mai scris dar nu s-a actualizat. Despre-un taifun in miezul verii, cearceaful mototolit din pat ca dovada a placerii, despre... ceea ce EI numesc reguli bine definite, tutoriale, melodii, versuri obosite... Eu scriu despre cultura, despre critici, cronicari si indecisi. Despre viata, despre moarte, parfumuri fine, nimic concis...scriu! Si scriu si despre tineri, sau despre ’89...eu scriu si despre tine, si despre ce va place voua.. Dar scriu si, nu imi e teama de critici, de respins... Am tinut sa-nvat ca un soldat nu moare-nvins. Si pictez A4 cum picteaza grafferii peretii... culeg informatia si-o prelucrez cum modeleaza cuvintele, poetii.. Scriu despre cei ce stiu printre randuri sa citeasca, articole, poezii si niciodata proza proasta...Scriu, autobiografii cu personaje fictive, psihologie inversa sau ganduri abrazive...
Citiți mai multe