Strada Corbeni
În Cartierul Armenesc, pe strada Corbeni, chiar la demisolul
unui bloc care mirosea a vechi, aripi de molii rupte și rotogoale de fum locuia
arhitectul cerului. Demisolul era reprezentat sub forma unei garsoniere
generoase, nemobilată însă cu nimic mai mult afară de un pat grandios cu
așternuturi albe, ghemuite, o țeavă atârnată ingenios de tavan pe orizontală,
care servea drept spațiu pentru depozitarea hainelor și un teanc de borcane
goale, ori pline ochi cu apă îmbâcsită de culori în ulei sau diluant. Geamurile
neașteptat de mari pentru un demisol prezentau fiecare câte un pervaz lat,
adânc, plin cu mormane de foi schițate, goale sau sfâșiate de nervi și oboseala
nopții. Un singur scaun părea că se află într-o completă surzenie în tot acel
răcnet tulburat de galbenul soarelui. N-am înțeles decât către final liniștea scaunului,
care amuțit de toată splendoarea apusului, privea la mâinile arhitectului care
cobora soarele din ce în ce mai jos, pe după blocuri.
Doar foile și patul mai
erau geloase pe el – geloase pe mâinile care ocupate cu soarele, acum nu le mai
puteau atinge.