Bianca P.

Cand orasul adoarme deschid geamurile larg. Cand orasul adoarme luminile se sting pe rand. Cand orasul adoarme se aud greierii; se aud sforaituri; se simte un aer rece de noapte; ies fete de mana cu baieti si se duc spre cluburi; apar umbre tarzii la lumina felinarului batran; se aud tocuri subtiri pe asfaltul crapat, grabite...Cand orasul adoarme vorbesc la telefon nebunesc; prind tupeu; ma ratacesc printre blocuri; ma plimb pe corpul tau de la gleze pana la buze; alerg pe strada pustiita; fac slalom printre copacii plantati simetric; prind stele in fuga; rup raze de luna; zdrobesc gandaci mici sub talpa mea grabita; rad delirant, colorat.. sa ma auda toti nebunii care dorm in nopti frumoase, ca asta! Cand orasul adoarme cant melodia noastra sau misc corzile chitarii; pasesc in lumea derizorie din spatele geamului unde cutiile goale de bere se invart in jurul canalelor, unde gangurile sunt pline de certuri, amintiri, dureri si oameni care dorm inclestati de timp. Pasesc in lumea int

                Eram hiper tensionata ieri cand am mototolit patura sub mine prin pat. Ieri, de fapt, noaptea trecuta. Obisnuiesc sa dorm cu geamul deschis cand e primavara, chiar daca afara nu-i prea cald, in camera e sufocant. Mi-a fost frig ieri, dar blasfemie: tremuram! Am inchis ochii de circa 30 de ori, la 31 am intrat intr-o lume izbitoare. Eram noi doi pe o faleza, rupti amandoi. Tu aveai ochii mici, eu rosii si mirati de oameni. Vedeam sentimentele din tine, dar erau toate tranzitorii, efemere. Te urcasei pe o bucata de piatra, sub noi, era marea... Eram amandoi capitani pe vasul nostru mic, care era mai degraba o caravela. Si panzele erau 3 frunze. Paienjeni si buburuze ne erau ajutoare, si soarele era ghid. Valurile marii erau sonate si in ansamblu cu vantul turbat ne sopteau sonete de la Shakespeare si Minulescu. Versurile ratacite prin REALITATEA noastra ne izbeau acum in fata. Oameni tristi ne faceau cu mana de pe mal, dar malul era departe si ei la fel. In bratele mari

Sub acele ceasului si presiunea timpului mi-am zis sa ma apuc de citit Kant, iar ( in speranta unei mici inspiratii ). M-a debusolat, m-a amuzat, m-a facut sa-l admir ( pe 'ici, pe 'colo, cum se zice ). O singura carte plina de comparatii doar pentru a demonstra o simpla diferenta. Dar diferente sunt oriunde si-ntre orice si nimeni nu se oboseste sa le dezlege. E diferenta intre pisici si caini, intre copii si adulti, geanta si ghiozdan, casa si bloc, claritate si ceata, durere si declin, speranta si fericire, strigat si racnet, simplitate si eleganta, traire si existenta, sublim si frumos ( cum spune Kant ), sex si dragoste. De fapt e diferenta cam in orice. E diferenta si in aceleasi situatii traite de oameni diferiti, fiindca-s sentimente diferite si emotii diferite. "E diferenta pana si intre sexul pe gratis si sexul pe bani, chiar daca-i acelasi sex. Ala pe gratis costa mai mult. " Si-n fine, s-o zic p'a dreapta, ar fi anosta lumea daca ar fi totul la fel si

Incontestabil, intr-o lucrare a sa, Platon a demostrat cum OMUL, desi face parte dintr-o singura lume, poate trai in doua. Mitul pesterii, denumit astfel mai tarziu, de catre analisti ne prezinta oamenii ce vad umbrele ( irealul ) sub forma realului. Descoperirea adevaratei realitati este negata de catre cei ce si-au sustinut teoria ( in fine, asta ca sa ma exprim elevat, dar era prostie tota ziua, nicio teorie ) iar acomodarea finala este ratiunea de care dau dovada, acceptand-o. De fapt mitul are mai multe conotatii, mai multe interpretari, dar hai sa vi-l zic si voua. Se zice ca... ...intr-un loc, undeva sub pamant, ca un fel de pestera, niste oameni erau legati cu lanturi, fara a se putea misca, cu fata spre perete. Drumul spre lumina nu-l vazusera niciodata, nascuti si crescuti fiind in intuneric, cu fata spre perete. Singura sursa de lumina era un foc ce ardea in spatele lor. Prin spatiul dintre foc si spatele oamenilor, treceau sclavi ( de ce tocmai sclavi? pentru ca sclavii era

              Lumea-n care pe Newton l-a lovit maru-n cap, avea o lume paralela. O lume in care mai binele credea ca poate inlocui binele. E ca la pictura. Cand plansa e gata si frumoasa,o vrei si MAI si o asasinezi ca un adevarat criminal al BINELUI care esti. E lumea in care e de ajuns sa iti descoperi neputintele ca sa te infrangi singur; lumea in care tu esti singura persoana care te poate distruge complet. O lume cu pareri eronate gata sa fie expuse oricand, in care aparitia adevarului, fara pret, e un simplu – fâs! O lume plina de oameni viciati cu idei multe ( nu idioti, ca-n bancurile cu Bula ). Oameni care in repeziciunea lor uita sa fie prompti. Simplitatea nu mai conteaza, traim incojurati de kitch. Ma oftic acum, cand inteleg mai bine ce-i cu inflorirea Romaniei din perioada interbelica. Ma oftic ca oameni exceptionali au fost aruncati in inchisoare si batuti, dar chiar si asa, vorbele nu le-au fost smulse din gura. Scriam intr-o postare anterioara ca generatia pe care o

          Traiam printre particule de praf si atomi care aveau sa se transforme in CINEVA, ani buni, mai tarziu. Eram speriata la gandul ca intr-o zi o sa ma trezesc in fata realitatii in care oricum traiam. Visam si aveam visuri. Nu le-am implinit. Nu pe toate. Imi doream printre cele mai banale si frenetice lucruri si atarnam ate de primavara ( martisoare, for God's Sake )  in cei mai inmuguriti copaci. Zambeam in fata fiecarei zi si desenam cu crete pe bucati de asfalt. Ingropam amintiri in cutii de napolitane si ma bucuram la orice lucru derizoriu. Aveam club sub scara vecina a blocului meu. Citeam printre cele mai nepotrivite paragrafe ale celor mai nepotrivite carti si nu intelegeam. Acumulam cat mai multe cunostinte inutile pe care inca le tin minte si le povestesc, ca sa-i enervez si pe altii. Ranjeam sfios cand greseam sau boceam cateva minute ( depindea de situatie ). Dadeam ture blocului, pana sa descopar alta parte a orasului, asa-zisul " centru ". Ma jucam cu

E terifiant sa ma gandesc la singuratate, fapt pentru care prefer sa uit de ea, dar anumite circumstante ma obliga sa o readuc in memorie. Poate lor le e frica de moarte, de hoti, de betivi, de viata, de durere, de despartiri, de greseli, de nebunie, de absurditate.. Mie mi-e frica de singuratate. E singura mea spaima peste care stiu ca nu as trece daca as trai-o. Stiu sigur ca daca o sa ajung singura o sa innebunesc, desi poate asa ar fi mai bine. Nimeni nu poate stii cum e nebunia, cum e un nebun. As scrie si asa nebuna despre filmele pe care le-as avea sau despre paranoia mea uniforma. Sau as ajunge putin peste Cioran, adanc in pesimism. Dar nici macar spaima asta nu ma face sa dechid porti pentru toti, spre mine. Nu sunt dependenta de oameni si daca va trebui sa sfarsesc singura o voi face. Iubesc, in limite, iar cand limitele sunt depasite, ranile sunt tot mai usor de facut si tot mai imposibil de uitat. Am gresit mult dand sanse oamenilor, doar din spaima mea prosteasca legata de

Desi se stie inceputul fiecarui om, sfarsitul e imposibil de aflat. De asta spun ca nu e pomenit si mi se pare total logic. La ce bun sa stii cand mori? Probabil n-ai face decat sa-ti jelesti fiecare zi pana cand nu va mai fi niciuna. Nu-s importante teoriile in viata si nu e important sa gandesti excesiv la ceea ce oricum se va intampla - sfarsitul. Existente in viata, sunt multe si peste tot dar trairi, doar oamenii care se bucura fara sa bage sfarsitul in discutie, le au. Le place sa va bage in stari de panica, si stiu ca sunteti usor de manipulat (nu includem exceptiile) - de aia va implanteaza in creier bullshituri gen " 2012 = sfarsit ". Probabil acesti EI care nu dorm noaptea, cauta in cele mai adanci portale ale acestei lumi si il vad pe Iuda cu o sulita in mana; sau cauta intr-un portal numit google si-l vad pe Obama, Antichrist. E treaba voastra cum va impartiti ideile si cum va recastigati pierzaniile, dar in opinia mea, existenta e doar o cauza pierduta. Daca Freu