Bianca P.

Cred că într-un fel sau altul, trăim pentru revoltă, pentru a scoate la exterior tot interiorul nostru, care de cele mai multe ori, murdărește totul în jurul lui. Trăim pentru a ne face afirmați prin ceea ce nu ne place, prin ceea ce criticăm. Mâncarea nu e destul de caldă, vinul nu este destul de rece... prietenul tău a uitat de tine și s-a jucat două zile non-stop, partidul e de rahat, țara e jegoasă, certurile devin tot mai ample. Nervii se strâng tot mai des, se clădesc încet-încet pe o platformă cândva curată. Explodezi o dată, a doua oară, a treia oară, până când zilele încep să nu mai fie ceea ce obișnuiau a fi atunci când le priveai cu ochii inocenți. Multă sărăcie, multă ură, singurătate, mizerie, ploi tot mai dese care îți deranjează părul, care te fac să întârzii la muncă.. Ploi tot mai dese în care obișnuiai să alergi de drag.. Metrouri înghesuite, înjurături, cuvinte al căror sens era zero pentru tine te doboară acum atât de tare, încât abia atunci când te ridici îți dai

Uneori, când închid ochii la ieșirea nopții, simt nevoia de a nu îi mai deschide vreodată. Nu vreau să deschid ochii, nu vreau să mă ridic din pat și să trăiesc efectiv ceea ce aș putea trăi.. în vis. Vreau să palpez realitatea când visez. Vreau să cred că realitatea mea e un contur al visului pe care îl trăiesc atunci când... închid ochii. E vorba de întuneric și de siguranța pe care mi-o dă, pentru că e al meu, e propriul meu întuneric creat din fiecare rămășiță adunată în mine. E întunericul meu pe care nimeni nu l-ar putea cunoaște vreodată, la fel cum nimeni nu va putea percepe umbrele în întuneric. Ce e siguranța? Cum ajungem să ne simțim siguri și cine ne-o oferă? Dacă siguranța stă mână în mână cu încrederea dar încrederea ta a fost maltratată, atunci cum se poate să te simți sigur altundeva în afară de propria-ți minte? M-am tot gândit la schizofrenici, la autiști, la toți cei cu care am avut contact și erau adânc prinși în lumea lor; toți cei care, plini de temeri și pro