În întuneric..
Uneori, când închid ochii la ieșirea nopții, simt nevoia de
a nu îi mai deschide vreodată. Nu vreau să deschid ochii, nu vreau să mă ridic
din pat și să trăiesc efectiv ceea ce aș putea trăi.. în vis.
Vreau să palpez realitatea când visez. Vreau să cred că
realitatea mea e un contur al visului pe care îl trăiesc atunci când... închid
ochii. E vorba de întuneric și de siguranța pe care mi-o dă, pentru că e al
meu, e propriul meu întuneric creat din fiecare rămășiță adunată în mine. E întunericul
meu pe care nimeni nu l-ar putea cunoaște vreodată, la fel cum nimeni nu va
putea percepe umbrele în întuneric. Ce e siguranța? Cum ajungem să ne simțim
siguri și cine ne-o oferă? Dacă siguranța stă mână în mână cu încrederea dar
încrederea ta a fost maltratată, atunci cum se poate să te simți sigur
altundeva în afară de propria-ți minte? M-am tot gândit la schizofrenici, la
autiști, la toți cei cu care am avut contact și erau adânc prinși în lumea lor;
toți cei care, plini de temeri și probleme, le ascund și le îngroapă adânc,
până când groapa se umple atât de tare, încât lasă la suprafață atât de multe
aberații.. Oare ce-i în mintea lor? Dincolo de superficialitățile de care ne
lovim când îi punem în fața noastră, ce gândesc, oare, ei, cu adevărat? Poate
că realitatea noastră e doar un vis distorsionat care, atunci când ne permite
să-l percepem așa cum este, ne transformă în stană de piatră, în statui sau în
umbre care sfârșesc în sanatorii cu o cămașă de forță. Mă tot gândesc la ei...
la mine, la noi. Atât de mult ne concetrăm pe tot ceea ce e palpabil, pe tot
ceea ce este material, încât mintea pare doar un simplu factor care conferă
motricitate ecuației. Pentru a supraviețui, mai avem nevoie de un ingredient –
umanitatea. Ce s-ar întâmpla cu omul dacă ar înceta să se întrebe, dacă ar
înceta să mai gândească? Aș vrea să-mi pot explica atât de multe lucruri; să
știu mai multe despre tot ceea ce știu acum; să ...
Aș vrea să țin ochii închiși uneori, un timp îndelungat – să
uit de tot răul din jur, de toți norii gri și toate cuvintele tăioase. Aș vrea
uneori, să mă contopesc cu mintea unui nebun și să văd totul așa cum este, dar
tot ceea ce fac este să îmi amintesc, cu ochii la ecran de ceea ce a spus Dali –
Singura diferență dintre mine și un
nebun, este că eu nu sunt nebun.
În întuneric, suntem toți egali.