Bianca P.

Imi aluneca inima prin coaste usor, ca mana ta pe corpul meu... Nimic pervers. Iubeam de la pasari la instrumente de scris; de la nori la luna; de la stele la pistrui. Ma uitam insetata prin televizorul care ma mintea cu gandul in zeci de directii, la atat de multe intersectii. Priveam cu ochii impaienjeniti de somn emisiuni proaste fara sa inteleg, ascultam doar. Atipeam si ma trezeam suferind de un delir oniric. Aveam cearcane negre ca nesul dar uitandu-ma in oglinda le iubeam si pe ele. Traiam intr-o perioada platonica a mea, total abstracta si pictam in somn tot ce nu puteam sa zic in timpul zilei. Trasam linii pe cer ( si nu ma refer la cocaina ), stiind ca toate duc spre tine. Alergam pe ele saptamani intregi si te atingeam cateva ore. Transformam orele in stana de piatra si astfel puneam in balanta orele cu zilele, sa-mi fie egale toate. Paradoxal, orele cu tine au intrecut pana si intregii mei ani ( si se stie ca datez inca de cand dinozaurii erau pui ). Paseam empiric totusi,

Am trecut si prin saptamana asta. Slava cerului ca nu mai e mult pana la vacanta. Mai am vreo 2 conturi de reglat, dar nu stiu daca o sa misc prea multe acum si-n fond doar sfarsitul conteaza. O sa ajung iar intr-un mediu profan aiurind prin tara. Nu-mi place sa stau in acelasi loc, nu-mi place si nici nu o fac. Sa zicem ca anul asta a fost putin mai ciudat ca toate, dar am invatat ce inseamna sa faci fata la prea multe, desi sunt obosita acum. Am o panica interioara uneori ( si zic interioara pentru ca nu o exteriorizez ). E putin spus nebuna, as crede-o oarecum himerica dar cred in ea si stiu ca exista, asa cum cred in tot ceea ce mi se intampla, dar cu greu constientizez. Incerc sa ma studiez pe mine, dar mi se pare mai greu ca tailandeza scrisa in hindu de mayasi. Cred ca intreaga mea viata am fost o persoana calma, cat despre faptul ca sunt capricorn, mereu am zis ca n-am legatura cu zodia asta. Am gresit. Sunt impulsiva. Sa fiu eu oare sau doar oboseala si stresul? NU, nu cresc

M-am confruntat cu bazele imaginatiei mele dar m-au invins periplu. Am intrat in cele mai adanci suprematii ale imaginatiei mele si as fi preferat sa stau undeva langa, contempland doar. Nebunesc, alergam si incercam sa ies, dar iesirile erau baricadate, cat despre geamuri, pot sa spun ca nici nu existau. Nu era un fel de apartament al imaginatiei, ci mai de graba un intreg bloc intr-o continua constructie, caci imaginatia mea nu are limite, nu are granite, sau poate doar pe cea cu realul, dar e putin cam imposibil sa sari dintr-o lume in alta si-n pur fapt, oricum corpul e in real, aici vorbeam de minte. As fi vrut poate de cele mai multe ori sa fie invers, dar oricum ar fi fost, niciodata intreaga fiinta nu ar fi apucat sa se bucure de intregul rod al imaginatiei. Si ce este imaginatia de fapt? O lume himerica sau " un fruct al memoriei noastre " ? Imaginatia mea nu consta nici in himeric, nici in memorii, e o pura amestecatura de nebunie cu versuri, de nebunie cu proza, de

Am inceput sa cred in nebunia lumii, si practic am ajuns sa o vad ca pe o doctrina. Zbuciumul intrebarilor intr-o societate lamentabila ca aceasta nu isi are rostul, ecoul lor insa, DA! Tot timpul am sustinut ca insistenta, in anumite cazuri este buna si da, mi-am dovedit mie ca este asa ( nu intelegeti ca sfidez proverbul: Tacerea este de aur. ) Am citit zilele trecute un articol pe un blog si m-a inspirat, dar n-am stiut cum sa fac vizibila inspiratia mea. Se referea la una dintre cele mai scurte si complexe intrebari ale acestei nebunii: De ce? - cere un raspuns - are un scop - stie ca cineva ar trebui sa fie menit sa raspunda - nu are o limita de raspuns la fel cum nu are nici o limita de intrebare Si este practic, de asemenea la fel de enervanta. Dar mi s-a parut interesant, si de aici am ajuns la insistenta. Nu e neaparat vorba despre astea, dar mintea mea debiteaza si da in tot felul de gropi ( nu ca necrofilii ) sau in tot felul de izvoare ale cunoasterii, paradoxale. Am realiz

Om liber, vei iubi intotdeauna marea. (C. Baudelaire)

Nu mai scap filosofii printre randuri fiindca, in fine... EI interpreteaza orice. M-am distrus aseara in vis. Ma intalnisem pe mine intr-o ratiune moralizatoare. Eram de-o frenezie totala si pictam abstract tot ce vedeam, cu detalii, ca Balzac. Stateam pe un scaun in mijlocul orasului , dar pe foaie era o camera plina de anarhisti. Traiam speriata pe scaunul din centrul orasului meu nebun  si incercam sa pictez cuvinte. Mi se murdarise pensula de cuvintele lui Hugo si ale lui Nietzsche. Impleteam fictiunea cu pura realitate IN CARE traiam nu PE CARE o traiam si era simplu. Traind in frenezie pana si zambetul a fost obligat sa se adapteze, dar a protestat prin disparitie. Invatand sa accept ca traiesc unde traiesc, am ajuns sa fiu inchisa intre patru pereti peticiti cu bucati din diferite oglinzi de mult sparte. Si asa am ajuns sa stau holbata la propriile-mi bucati de viata, jucandu-ma cu o minge anti-stress pe care scria TIMP. Si o tot mototoleam si aruncam prin toate colturile...am

Saptamana trecuta am revazut-o! Scumpa de ea, era mai calma ca niciodata, si atat de curata... Era cald afara si-n ciuda brizei nu tocmai usoare, vremea a fost superba, dar paradoxal s-a stricat, tocmai acum. Norocul meu ca a fost frumoasa cat am mers la mare. Am inceput sa am iar saptamani linistite si e simplu. Se termina scoala, in sfarsit.. dar lung mai pare drumul spre vacanta. Am iesit ieri cat a fost vremea buna. M-am plimbat putin aiurea si imi era sincer dor. Imi era dor fix de orasul in care traiesc de atatia ani, pe care-l vad 24/24... imi era dor. S-a stricat vremea. Ploua dement. Ploua cu opriri. Ploua de parca cerul ar avea crampe. Macar de ar fii balti mari, sa sar in ele. Sa ma uit la stropii aia mici si nebuni care acopera alea cateva bucati uscate de asfalt; sa-mi afund picioarele-n apa... Sa tin in mana stanga o umbrela si cu dreapta sa salut oameni care ies sa simta aerul ploii.  Dar tuna, iar eu nu am cu cine sa ies. Mi-e frica. In bratele furtunii sunt speriata...