Un fel de a zice.
Nu mai scap filosofii printre randuri fiindca, in fine... EI interpreteaza orice. M-am distrus aseara in vis. Ma intalnisem pe mine intr-o ratiune moralizatoare. Eram de-o frenezie totala si pictam abstract tot ce vedeam, cu detalii, ca Balzac. Stateam pe un scaun in mijlocul orasului , dar pe foaie era o camera plina de anarhisti. Traiam speriata pe scaunul din centrul orasului meu nebun si incercam sa pictez cuvinte. Mi se murdarise pensula de cuvintele lui Hugo si ale lui Nietzsche. Impleteam fictiunea cu pura realitate IN CARE traiam nu PE CARE o traiam si era simplu. Traind in frenezie pana si zambetul a fost obligat sa se adapteze, dar a protestat prin disparitie. Invatand sa accept ca traiesc unde traiesc, am ajuns sa fiu inchisa intre patru pereti peticiti cu bucati din diferite oglinzi de mult sparte. Si asa am ajuns sa stau holbata la propriile-mi bucati de viata, jucandu-ma cu o minge anti-stress pe care scria TIMP. Si o tot mototoleam si aruncam prin toate colturile...am ajuns sa o umflu cu o pompa pana cand a plesnit. Am dilatat timpul pana cand nu am mai avut ce. E un fel de efect imediat al metamfetaminei asupra pupilei ( atata doar ca pupila nu bubuie ). In fata lui Cronos sunt din nou un simplu muritor, intr-o metamorfoza pura.
Si-am apucat sa zic ca nu o sa mai scap filosofii printre randuri niciodata, dar hai sa mintim, sa ne prefacem: Asta e un singur rand!
N.B! Bucata asta a fost scrisa respectand anumite cerinte dintr-o tema de filosofie.
*oglinda = viata
*exista o permanenta imbinare a realului cu fantasticul
*scaun = temeri/ parte de trecut ce inca te leaga