Catacombe.
M-am confruntat cu bazele imaginatiei mele dar m-au invins periplu. Am intrat in cele mai adanci suprematii ale imaginatiei mele si as fi preferat sa stau undeva langa, contempland doar. Nebunesc, alergam si incercam sa ies, dar iesirile erau baricadate, cat despre geamuri, pot sa spun ca nici nu existau. Nu era un fel de apartament al imaginatiei, ci mai de graba un intreg bloc intr-o continua constructie, caci imaginatia mea nu are limite, nu are granite, sau poate doar pe cea cu realul, dar e putin cam imposibil sa sari dintr-o lume in alta si-n pur fapt, oricum corpul e in real, aici vorbeam de minte. As fi vrut poate de cele mai multe ori sa fie invers, dar oricum ar fi fost, niciodata intreaga fiinta nu ar fi apucat sa se bucure de intregul rod al imaginatiei. Si ce este imaginatia de fapt? O lume himerica sau " un fruct al memoriei noastre " ? Imaginatia mea nu consta nici in himeric, nici in memorii, e o pura amestecatura de nebunie cu versuri, de nebunie cu proza, de nebunie cu muzica sau carti. O pura amestecatura de Kant si Platon; de Blaga si Dostoievski; de Specii si Smashing Pumpkins si se intinde de la Hades la Ra. Pura mea amestecatura e de fapt pura nebunie, pe care eu o numesc imaginatie. Limita nu e nici cerul, fiindca dincolo de el sunt mult prea multe. Imaginatia e startul a tot ceea ce am inceput sa construiesc in viata si probabil finalul a tot ceea ce-mi va mai ramane dupa. Imaginatia mea sfideaza gravitatia si biblia, nefacand diferenta intre Rai sau Iad, necrezand in ele. Imaginatia mea crede intr-o oarecare egalitate a oamenilor, dar nu pe timpul vietii.
...cat despre declinul pe care-l va suferi cand o sa se sparga, prefer sa zic ca nu exista. Daca ceva ar trebui sa fie nemuritor, atunci imaginatia ar trebui sa fie si NU, nu moare odata cu noi, fiindca eu nici in moarte nu cred. Nu o numesc asa.