Pentru că azi..
Uneori am
impresia că înlemnesc citind atâtea lecţii, învăţând atât de multă teorie. Uneori
am impresia că nu mai văd, că nu mai aud, că nu mai ştiu nimic de mine. Nu-mi
amintesc când a fost ultima oară când m-am prezentat, dar îmi amintesc că am
făcut-o sub impulsul unei eliberări de trecut în vederea trecerii bruşte spre
prezent. Îmi amintesc, vag... că eram nervoasă.
Nu ştiu ce-i cu
mine şi cu imprevizibilul. Mă panichez, mă enervez, clachez şi tot aşa până
când îmi revin după două-trei melodii liniştitoare. Suntem toţi aşa – ciudaţi ai
goanei după control; păpuşari ai propriului destin în raport cu... ceea ce nu
putem percepe? Aşa e doar bărbatul sau aşa e doar femeia? Şi de ce ar fi doar
un singur sex dacă un singur sex presupune în fapt amestecarea celor două sexe?
De ce-i femeia considerată vulnerabilă şi tristă; de ce pare că se stinge atât
de uşor? Nu înţelege că cer egalitate, căci egalitatea ar presupune doar un
demizeu creat de Platon. Dar de ce sunt eu mai vulnerabilă decât tine? Să fie
oare pentru că plâng atunci când sunt nervoasă; poate pentru că nu pot să adorm
când ştiu că încă rătăceşti aiurea prin oraş; să fie oare din cauză că adorm
deasupra păturii aşteptând să o pui tu peste mine; pentru că nu am nici 1.70;
pentru că încă mă mai îmbrac în roz; pentru că pereţii camerei mele miros a
parfum şi a cremă, a Gogol şi a Van Gogh; pentru că îmi place arta; pentru că
dorm cu Winnie the Pooh sau pentru că pur şi simplu sunt femeie? Nu mă revoltă
şi nici măcar nu mă desconsideră. Îmi place că sunt mică; îmi place că dorm cu
jucării şi ador să miros a parfum chiar şi când înainte să adorm, nu fac decât
să îl citec pe Gogol. Şi dacă demizeul
lui Platon era întruchiparea perfecţiunii, atunci crede-mă că nu mă deranjează
că-ţi lipseşte ţie, ceea ce eu am, precum nu mă deranjează că sunt privată de
ceea ce tu posezi. Sunt mică pentru că Tu eşti înalt; îmi place arta pentru că
tu o poţi face; muzica mă linişteşte fiindcă de la tine o am şi mai mult de
atât – te aştept fiindcă ştiu că ai să te întorci.
Nu încerc nici
acum să divinizez femeia, precum Cărtărescu, dar încă mai cred că din ea
renaşti. Cu ea rămâi.. cu ea te trezeşti dimineaţa, cu ea adormi seara şi lângă
ea te vezi peste zece ani. E ciudat... e de-a dreptul ciudat că ieri spărgeai
seminţe şi vărsai din greşeală câte un strop de bere pe tricou, în timp ce ziua
de mâine părea să nu îţi pună nicio întrebare. Dar astăzi? Astăzi te întreabă
de mâine; astăzi te condamnă la viitor; astăzi te refuză; astăzi te uimeşte;
astăzi te îmbrăţişază şi tot astăzi te iubeşte. Astăzi este doar acel ieri de
mâine. Astăzi e trecut. Astăzi e prezent. Astăzi e viitor. Astăzi este doar un
simplu, dar un ferm echilibru între gândurile şi între sentimentele tale. Poate
fi un monstru, poate fi un heruvim – astăzi poate fi de la Machiavelli la
relativitatea lui Einstein.
Uneori am
impresia că înlemnesc citind atâtea lecţii, învăţând atât de multă teorie. Uneori
am impresia că nu mai văd, că nu mai aud, că nu mai ştiu nimic de mine. Nu-mi
amintesc când a fost ultima oară când m-am prezentat, dar tot ceea ce ştiu este
că m-aţi mai cunoscut puţin – astăzi.