O mică pauză de mare.
Azi, când m-am pierdut de mine însămi şi m-am simţit inumană, am luat jacheta pe mine
fiindcă mi s-a făcut frig. Recunosc, e iunie, dar e o tăcere şi o spaimă de
martie; un răsărit de aprilie şi un frig de februarie trist. E un apus de mai,
în schimb...
Dimineţile nu mai
arată niciun pic de sentiment. E gol acum şi pare totul vag şi lipsit de compasiune. Mă trezesc uneori cu spaimă, dar
singura spaimă care se naşte în mine e spaima de a nu mai întâlni zorii zilei
de mâine aşa cum i-am întâlnit pe cei ai zilei de azi. Când mă trezesc fără
scop... atunci când, mă trezesc lipsită de ţinte, mă sperii şi nu pot să
înţeleg – Cum a trecut Timpul? Îmi amintesc că ieri îmi ocupam dimineţile cu
treziri leneşe şi somnoroase. De acum înainte nu vor face decât să fie ocupate
de somn şi vise ale beţiei frenetice de teama de a nu reuşi mai departe, de
teama de a nu stagna sau de teama timpului care trece mult prea repede. Mi-e
frica de viitor, recunosc! Mi-e frică să mă pun pe picioarele mele singură,
departe de casă şi cu mult mai puţin ajutor, dar ador să îl înfrunt, pentru că
viitor a fost şi trecutul care m-a speriat şi acum e doar o istorie caldă şi
frumoasă. Posibil să fiu ceea ce nu
credeam a fi – o perfecţionistă care se sperie atunci când la margine de drum,
la mijlocul drumului sau poate chiar la începutul lui, ceva apare şi mă seacă
de orice putere. Nu ştiu de ce simt că totul trebuie să-mi fie sub control, dar
ştiu gustul fricii, al temerilor că ceea ce pare a fi, poate nu va fi
niciodată, nu se va întâmpla, sau nu se va întâmpla aşa cum mi-aş putea dori
eu. Atât de multe supoziţii mă obosesc şi mă amuză.. vag, dar mă amuză. Sunt tentată
uneori să dau jacheta jos. Nu pentru că mă simt inumană, nu pentru că prefer să
îmi fie frig.. nu pentru că îmi place să mă pierd de mine însămi. Să pierd...
să mă pierd. A pierde – a nu mai cunoaşte, a nu mai găsi drumul, a greşi
locaţia; a se rătăci, a fi deposedat; a fi lipsit de o fiinţă dragă, a rupe
relaţiile de prietenie.. sau cel puţin aşa spune dicţionarul. A pierde, a fi
privat poate? A te priva de ceea ce ai avut... Dar dacă uiţi, de ce pierzi? Şi dacă
pierzi de ce nu-i musai să şi uiţi?
Pavajul din faţa
blocului s-a scorojit de atâta timp şi ploaie. Sub paşii mici ai copiiilor,
crapă fericit şi plin de fiecare generaţie purtată pe deasupra. E gol, săracul.
E gol, e uitat, e crăpat de noi şi înnegrit de vreme. L-am urmărit în timp ce
toţi îl batjocureau şi el, lângă felinarul mort de mult, rezista eroic
încingându-se la soare, răcindu-se la ploaie, amintindu-mi mereu că sunt
acasă.. Ce-i cu teama care m-a ros pe dinăuntru tot anul? Ce-i cu praful care
mă îneacă? Ce-o fi fost cu mine, mă întreb, de-am devenit atât de închisă, din
nou. Simt nevoia nebună de a exploda în vorbe dar niciun cuvânt nu iese. Pare că
spun multe; pare că ştiu de la Nicopole până la Cannes; pare că atunci când îmi
înec privirea în gol nu fac decât să trec un aer de superioritate peste voi.
Aşa pare. Critici, raţiuni, şocuri, umilinţe, pierderi, acumulări... e tot
ce-am împachetat într-un an, din viaţă.
Şi totuşi m-am
trezit pierdută de mine însămi, de curând. Dimineaţa părea rece şi jacheta nu
mai ţinea de cald. Vreau o pauză, la mare. Vreau un sunet clad de valuri care
se sparg spre ţărm şi un nisip ce-mi arde tălpile micuţe. Vreau să adorm acolo
şi să mă trezesc în mine însămi. Vreau o mică pauză de mare să mă regăsesc...
se întâmplă totuşi să mai am nevoie, uneori.