Copilul din Tine.

Nu cer prea mult. Sunt lucruri la care mă gândesc la un pahar de vin, la două, la trei... uneori la toată sticla. Ştii tu, lucruri care nasc întrebări; întrebări care născocesc simţuri atunci când se crapă de ziuă şi nu mai ştii ce să faci. Şi până la urmă ce faci?

Nu cer prea mult, dar pentru a putea fi fericită, îmi cer mie să fac ceea ce vreau. Şi am obosit gândindu-mă la repercusiuni, la cenzura societăţii şi la spiritul de turmă care nu se naşte odată cu noi, dar din păcate nu face altceva decât să se cultive. De ce? De ce nimeni nu îţi permite să te exprimi la nivelul la care intelectul tău a ajuns? După ani de experienţe şi imagini; idei şi foi citite, recitite; melodii şi filme analizate atât de detaliat, te trezeşti pe marginea prăpastiei cu societatea care te strânge cu o aţă. Eşti pur produsul unei imagini comerciale, al unui univers care te vrea mut, atât de mut... atât de trist, atât de singur. Şi simţi că nu eşti singur. Ştii că ai familie, ştii că ai bani şi ştii că ai văzut poate întreaga lume. Dar cine eşti? Eşti ceea ce ai vrut să fii? Ignoranţa începe să se cultive şi ea alături de spiritul de turmă. Când apogeul vieţii îţi oferă ceea ce societatea a vrut ca tu să îţi doreşti, ceea ce ţi-ai dorit de fapt, cu adevărat, moare. Moartea spirituală, tristeţea şi lăcomia intelectuală sunt cele mai demonice faţete ale oamenilor, întâlnite din ce în ce mai des în încercarea lor de a atinge tot ceea ce este posibil şi material. Şi nu sunt absurdă, dar e dureros când vezi feţe triste şi ridate care la tinereţe aveau cele mai mari visuri şi poate cele mai imposibile. Şi totuşi nu conta, pentru că visurile lor, erau hrană, erau călăuză... visurile lor erau totul. Pe marginea prăpastiei agăţat de o aţă, laşi să cadă tot ce ţi-ai dorit, în van. Ajunge să te bucure tristeţea celorlalţi atunci când tu ştii că eşti atât de fericit încât nimic şi nimeni, niciodată nu ar putea să te mai desconsidere. Dar ştii? Tu chiar ştii? Îţi cunoşti cu adevărat valoarea şi consideri că ai exploatat-o la maxim? Când cultura a murit, s-au născut roboţii. Cu plasele pline, de la supermarket, în mâini şi cu ultimul răcnet în materie de maşini şi telefoane; cu o familie incoerentă, sacadată şi cu dorinţe banale... triste; cu un zâmbet tâmp pe chip şi un gol adânc înlăuntru. Eşti gol. Atât de gol şi atât de expus printre roboţi încât nimic nu pare că ar mai avea sens. Scriitori? Pictori? Filosofi? La ce bun?... lumea-i moartă în interior şi umanitatea e stinsă şi ea. Tot ceea ce ştim este că vrem bani. Şi suntem animale pentru că vrem să stăm la suprafaţă, vrem să trăim. Muncim, alergăm şi ne-mbrâncim pentru o pâine. Unde-i copilul crescut cu şotronul sub picioare şi petele de ciocolată pe tricou? E prins în ghiarele Timpului şi-ntr-un corp îmbătrânit şi singur, fără visuri, dar cu posibilităţi create prin cele mai mârşave căi. E prins în ochii tăi şi vrea să fie aşa cum TU pretinzi că eşti – fericit! Dar uneori se întoarce cu spatele şi plânge...

...mâncându-şi ciocolata, copilul din tine se închide în gol, şi tace. Încă speră la mai bine, deşi încerci să îl sufoci cu preconcepţii şi o ambiguitate de sentimente şi gânduri kitschoasă, creată de roboţi. Copilul din tine e singura dovadă că eşti om, atunci când câinii şi roboţii încep să muşte din tine, şi să te distrugă..