Imperfectibilă.
...uneori
Mă-nghiontesc, mă
lovesc de multe ori de feţe cu grimase pe care pur şi simplu nu le mai suport. Se
sufocă; râd sau se hlizesc la unele dintre cele mai negre puncte al căror sens
oricum nu sunt în stare să îl perceapă. Dar critică. Feţele inferioare şi ignorate, critică. Critică?
... e doar o invidie care îi roade pe toţi în interior şi se întâmplă să o
verse uneori pe unde apucă, iar dacă sunt în cale şi eu, atunci pare cu atât
mai bine. Nu sunt perfectă şi nu am pretins vreodată a fi. Răbufnesc atunci
când ceea ce iubesc pare a nu fi în regulă; mă enervez repede şi de cele mai
multe ori ceea ce fac sau ceea ce zic nu e nici măcar jumătate din mine însămi...
dar a fi lângă ceea ce iubesc este partea care nu va dispărea niciodată din
mine – nici atunci când plâng, nici atunci când râd şi nici atunci când
greşesc. A-mi pierde răbdarea într-o societate în grabă, al cărei scop e doar
atingerea unui punct numit fericire, prin încălcarea limitelor sau a oricăror
alte mijloace, este o greşeală. Punctele mele negre se întind uneori atât de
puternic şi e greu să le găseşti sfârşitul, dar nu am ce de să îmi cer scuze
pentru asta, fiindcă iubesc. A-mi pierde răbdarea în faţa unui om a cărui vină
poate uneori, e doar în lumea mea, e o greşeală şi în acelaşi timp o linişte
care aduce siguranţă. Aş sparge pietre dacă aş vrea să îmi consum nervii; mi-aş
zdrobi pumnul de perete; aş alerga şi aş ţipa infinit, dar dacă într-adevăr aş
face-o din răutate şi nu din prea multe gânduri adunate şi iubire, atunci nu aş
face-o spre tine, spre ei, spre voi, spre oricine altcineva care ştie că îmi pasă. Nu mă
aştept să fiu lăudată şi nici nu mă aştept să fiu înţeleasă la nivelul la care
ar trebui, de toată lumea. Clachez, cad, mă pierd, mă transform uneori în
partea din mine care se teme de singurătate şi ţipă, dar sunt aici mereu pentru
tine, pentru ei, pentru voi, pentru oricine care ştie că îmi pasă. Şi îmi pasă.
Şi am nopţi care nu fac altceva decât să mă macine sau dimineţi care nu fac
altceva decât să mă enerveze. Greu de crezut că ceea ce ţine în viaţă orice,
poate fi o sursă nenorocită de lumină care nu face altceva decât să îmi
întunece mai tare noaptea deja pierdută. Şi uneori poate că mai mult încurc
decât să ofer ajutor; uneori, poate că, involuntar, mai mult mă închid în mine
în loc să mă golesc de orice sentiment cretin al cărui loc nu e lângă ceea ce
sunt sau care rătăceşte nesimţit prin viaţa mea. Nu neg, pentru că, atunci când
mă uit în oglindă ştiu că sunt fericită şi cu părţile mele lipsă.. aşa, cu
goluri, cu nebunii şi cu temeri stupide. Dar uneori vreau să mă fac înţeleasă
mai mult decât las să se vadă, şi atunci, între noaptea care mă macină şi
dimineaţa care mă ocoleşte, caut refugiu la tine, şi poate că mă lovesc, poate că
mă înghiontesc, dar asta-i doar pentru că nu mă pot sătura de ceea ce îmi oferi
necondiţionat şi vreau să ştii că îmi pasă...
Pare că modul meu de
a fi pare că lasă de dorit, uneori..