Epilog
În intimitatea nopții degetele tale par mai catifelate,
simțurile mele devin mai ascuțite. Dintr-o dată mă îmbrac în liniște. În
intimitatea nopții, atunci când îți ating gâtul, îmi vorbești cu o privire care
luminează doar golul dintre noi doi, atât de mic încât un ac cu siguranță-l
poate umple, atât de gol încât o haină n-ar fi de ajuns să îl îmbrace. Mi-e
sufletul cât luna atunci când noaptea minții tale mă ocrotește, atunci când
noaptea minții tale se îmbrățișează cu tot întunericul meu. Mi-e sufletul cât
luna atunci când dintr-o singură persoană mă prefac în trei, să-ți pot atinge
sufletul și buzele și coastele – toate-n unison. Mi-e sufletul o noapte și iată
ce liniște e între noi. Atât de liniște încât tot ce-nseamnă zgomot n-ar putea
să o alunge, atât de amplă încât niciun volum n-ar putea să o doboare. Tu,
du-mă dincolo de noapte. Du-mă dincolo de vorbe. Du-mă acolo unde ești. Cât să
te mai caut? Mi-e sufletul noapte atunci când strig către pustiu; mi-e corpul
tot un pumn de gheață, legat pe margini cu oțel și încleștat într-o piatră. Și
totuși nu cer nimănui ciocan să spargă zidul și nu cer nimănui incantații ori
vorbe cordiale. Nu cer o minune dar dă-mi, te rog, o aripă cu existența ta.
Dă-mi prezența ta în bătaia lunii, în căldura soarelui.. dă-mi un soi de
liniște pe care mintea mea nu știe să o găsească decât în pumnul tău. Deschide
pumnul.
În intimitatea nopții, degetele tale par mai catifelate, iar
pumnii tăi odată vii sunt descleștați de orice amintire. Ești tot întins spre
mine, cu palmele deschise – palme-n care eu dansez, în care zgârii cu unghiile
până la fericire și cânt un imn al liniștii, o odă a plăcerii. În palmele tale
scriu un vers pe care te rog să nu-l citești cu ochii, să nu-l citești cu
mintea. Să-l citești cu palma mea, pe care s-o ții strâns, în intimitatea
nopții.
22:33