În ritmuri jazzy.

Eram sprijinită de tejghea şi mâna dreaptă se răstălmăcea neatentă. Era un zgomot al cărui sens nimeni nu l-ar fi putut percepe, dar cu toate astea, fiecare îşi găsea mica sa parte de muzică..

Jazz, ţigări groase rulate din foi, neatent... dans lasciv, sunete ascuţite, ţipete, fericire. Tejgheaua acum goală e doar calea dintre noi doi. La celalalt capăt, îi văd umbra conturată. Mi se inundă ochii de fum, de lacrimi, de amintiri şi retrăiesc ultimele clipe.. Luminile oraşului, acoperişurile înalte, muzica de ghetou cântată de la etajul trei de fiecare dată de altcineva.. saxofonul care ne mângâia pe şira spinării, care ne împingea unul în braţele altuia; care ne uita noaptea cu ţigările, pe bancă şi ne înroşea ochii atât de tare încât de teamă... nu mai ştiam ce-i casa, ştiam doar că apusul şi zorii aveau să ne găsească în acelaşi loc. Mi-e frică să mă apropii, uneori... simt un gol pe care mi-e frică să-l umplu şi atunci, îmi amintesc din nou.. Nopţile de vară, căldura care ieşea din asfalt şi ne ardea tălpile pe plajă, pe nisip, pe faleză, pe beton, oriunde. Nopţile în care, dezorientaţi, ne pierdeam unul pe altul şi dimineţile în care ne găseam în pat, împărţind aceeaşi pătură şi trăind la infinit sentimentul că mâine, daca va mai exista, ne va prinde tot împreună. Uneori văd totul atât de superficial, dar atunci sunt cu tine. Văd totul bine, văd totul plin de speranţă, dar uneori... uneori mi-o furi cu tine în celalalt capăt al tejghelei.. şi de aici văd lumea gri, îi văd pe toţi căutând note muzicale în zgomote mult prea înalte, mult prea greşite, mult prea dăunătoare; îi văd pe toţi căutând o speranţă în ceva ce.. nu există. Îmi amintesc de costumul tău, de pălăria aşezată strâmb, de neîndemânaticul prim te iubesc, de paşii de charleston capturaţi pe ringul sălii înalte, vechi şi pline de frenezia anilor 20. Îmi amintesc, cu fiecare pahar pe care-l ţin în mână de fiecare seară pe care am ţinut-o adânc închisă în mine.. de fiecare ceartă, de ficare împăcare, de fiecare greşeală – a mea, a ta... a noastră. Îmi amintesc cum de fiecare dată astăzi părea să fie mai bine decât niciodată, pentru că astăzi era tot ce conta pentru noi. Îmi amintesc că ore întregi ne alergam cu jocuri de cuvinte, ne împrăştiam pe un teritoriu care ulterior, a devenit proprietatea noastră. Tejgheaua mare, e acum calea dintre noi dar tu, pe cel mai scurt drum mi te înfăţişezi în spate, mă prinzi de mână exact atunci când sunt pe punctul de a cădea, de fiecare dată..

Eram sprijinită de tejghea şi mâna dreaptă se răstălmăcea neatentă.. echilibrul şi aburii de alcool combinaţi cu rotogoalele de fum s-au încurcat şi m-am pierdut de mine însămi, m-am pierdut de tot ce se-ntâmpla în jur, dar mâna mea şi-a concentrat atenţia spre tine. Ştii ce-mi place la noi? Poate că nici jazzul, nici ţigările şi nici marii filosofi nu vor putea vreodată să înţeleagă de ce uneori greşim atât de mult, dar noi nu încetăm niciodată să ne înţelegem şi ăsta-i singurul motiv pentru care paşii noştri nu vor muri pe niciun ring de dans, vreodată.