În interior

Uneori când se crapă cerul şi apare soarele (dimineaţa), se naşte în interiorul meu un monstru cu corp de cristal şi inimă de plumb. Mănâncă din mine părţi, şi devine violent. Isterizează uneori şi rupe din mine tot ce am mai bun, zdrobeşte cu puterea lui...inima. E un monstru care devine fiinţă când încep să neg, să urăsc sau să dansez după spusele lui. El e monstrul de la geam în miez de noapte, din dulap în miez de zi....din minte, în miez de viaţă. E de-o transparenţă de-a dreptul sadică, şi poartă pe umeri păcate pe care mă obligă să le retrăiesc la infinit. Aruncă cu ele în mine – e un monstru cu corp de cristal şi suliţe pline de păcate. E un monstru ce se crapă la căldură, se ciobeşte şi se transformă în fărâme mici şi milioane. Dar uneori, când vrea să se reîntregească mă obligă să alung căldura, iar eu, în neştiinţă o fac. Nu va câştiga niciodată lupta pe care o dăm, fiindcă, deşi eu dansez după muzica lui, el are nevoie de mine să se reîntregească, iar eu îl ajut doar când devin prea slabă, prea neînsemnată pentru mine dar totuşi o bază pentru cei din jur. El e monstrul care stă pe canapea şi bea cafea, dar se murdăreşte grosolan şi rămân urme maronii pline de zaţ în crăpăturile lui. Şi tot el e cel care strigă noaptea la vagabonzii de la scară, îi alungă doar ca să-şi poată fuma ţigara într-o linişte pe care doar o inimă de plumb o poate înţelege.

E mut şi grav, şi trist şi acru...şi imploră întuneric, dar întunericul nu-l va mai vrea.