Cât de solitar?..

Cât de trist să fie omul? Cât de solitar?..


Atât de solitar încât iubește mașinăriile și ignoră umanitatea. Atât de solitar încât nimic din ceea ce-i plăcea odinioară nu-i mai satisface dorințele; încât nu pricepe că însăși existența sa depinde de cea a societății... că fără EI, noi am fi nimic. Am fi pustnici într-o junglă plină de animale lipsite de rațiune. Suntem des, atât de triști, încât nu înțelegem dragostea indiferent de formele în care s-ar afla. Culmea este că toți iubim la fel, toți vrem cu disperare să fim iubiți dar toți criticăm tot ceea ce nu ține de noi. Prea în vârstă, prea slab, prea gras, prea scund, prea lungă relația, exagerat de sexuală, prea libidinoși.. prea STOP! De ce facem din viață o competiție? De ce reușita noastră nu se poate baza pe doza de umanitate cu care suntem injectați și de ce singura diferență dintre noi și animale se rezuma la faptul că știm să mâncăm cu furculița? Nu știu dacă aș fi vrut neapărat să trăiesc în celebrii ani de aur sau în vremea marelui Gatsby; nu știu dacă aș fi vrut să fiu contemporană cu Beatles sau Freud, cu Delacroix sau Gauguin, dar tot ceea ce știu este că mă sperie fiecare val de izolare cu care ne înconjurăm, uneori. Popularitate pe facebook; poze cu corpul pe jumătate gol și inimi din hârtie lipite pe un perete – asta e generația mea? Știu că aveți în voi umanitate; știu că sunteți capabili și dornici de iubire. Știu că fiecare din noi dorește ceea ce fiecare om a dorit încă de când am evoluat ca specie – iubire, procreație, continuitate. Dacă am fi fost proiectați astfel încât să nu ne putem completa, societatea ar fi fost inexistentă. Dacă am fi fost proiectați fără nevoia de afecțiune, societatea ar fi fost compusă din ignoranță, superficialitate și confuzie. Nu pot explica de ce suntem așa. Nu știu exact de ce mergem cu picioarele și gândim cu creierul; de ce nasul nu ne servește drept mână și urechile drept ochi, dar tot ceea ce știu este că dincolo de iubire nu mai e umanitate, nu mai e nimic. Dincolo de dragoste e doar un gol, un deșert sterp care moare înecat în propria singurătate. De ce nu iubim atât cât ar trebui? De ce niciodată nu ne înțelegem cu ziua de AZI, sperând mereu la MÂINE și regretând IERI? Poate că azi e infinitul; poate azi e singura șansă să trăim așa cum nici ieri și nici mâine nu am fi făcut-o. Poate că AZI e timpul să iubim. Nu mâine, nu poimâine – azi! În ziua de astăzi și în noi înșine stau echilibrul și iubirea îmbrățișați. În ziua de astăzi ești încă tu, tu... care ai capacitatea să îndrepți fiecare greșeală de ieri și să te pregătești pentru mâine, asta dacă mâine va mai fi aici.

Postări populare de pe acest blog

Vor s-aduca SFARSITU'

Desi se stie inceputul fiecarui om, sfarsitul e imposibil de aflat. De asta spun ca nu e pomenit si mi se pare total logic. La ce bun sa stii cand mori? Probabil n-ai face decat sa-ti jelesti fiecare zi pana cand nu va mai fi niciuna. Nu-s importante teoriile in viata si nu e important sa gandesti excesiv la ceea ce oricum se va intampla - sfarsitul. Existente in viata, sunt multe si peste tot dar trairi, doar oamenii care se bucura fara sa bage sfarsitul in discutie, le au. Le place sa va bage in stari de panica, si stiu ca sunteti usor de manipulat (nu includem exceptiile) - de aia va implanteaza in creier bullshituri gen " 2012 = sfarsit ". Probabil acesti EI care nu dorm noaptea, cauta in cele mai adanci portale ale acestei lumi si il vad pe Iuda cu o sulita in mana; sau cauta intr-un portal numit google si-l vad pe Obama, Antichrist. E treaba voastra cum va impartiti ideile si cum va recastigati pierzaniile, dar in opinia mea, existenta e doar o cauza pierduta. Daca Freu
Citiți mai multe

Strada Corbeni

În Cartierul Armenesc, pe strada Corbeni, chiar la demisolul unui bloc care mirosea a vechi, aripi de molii rupte și rotogoale de fum locuia arhitectul cerului. Demisolul era reprezentat sub forma unei garsoniere generoase, nemobilată însă cu nimic mai mult afară de un pat grandios cu așternuturi albe, ghemuite, o țeavă atârnată ingenios de tavan pe orizontală, care servea drept spațiu pentru depozitarea hainelor și un teanc de borcane goale, ori pline ochi cu apă îmbâcsită de culori în ulei sau diluant. Geamurile neașteptat de mari pentru un demisol prezentau fiecare câte un pervaz lat, adânc, plin cu mormane de foi schițate, goale sau sfâșiate de nervi și oboseala nopții. Un singur scaun părea că se află într-o completă surzenie în tot acel răcnet tulburat de galbenul soarelui. N-am înțeles decât către final liniștea scaunului, care amuțit de toată splendoarea apusului, privea la mâinile arhitectului care cobora soarele din ce în ce mai jos, pe după blocuri.  Doar foile și patul
Citiți mai multe

EU..scriu.

Eu scriu despre filosofi si punkisti, despre monstrii si junkisti. Davisti, nebuni, oameni de cultura. Regizori, actori, anarhie, cenzura! Scriu despre ceea ce s-a mai scris dar nu s-a actualizat. Despre-un taifun in miezul verii, cearceaful mototolit din pat ca dovada a placerii, despre... ceea ce EI numesc reguli bine definite, tutoriale, melodii, versuri obosite... Eu scriu despre cultura, despre critici, cronicari si indecisi. Despre viata, despre moarte, parfumuri fine, nimic concis...scriu! Si scriu si despre tineri, sau despre ’89...eu scriu si despre tine, si despre ce va place voua.. Dar scriu si, nu imi e teama de critici, de respins... Am tinut sa-nvat ca un soldat nu moare-nvins. Si pictez A4 cum picteaza grafferii peretii... culeg informatia si-o prelucrez cum modeleaza cuvintele, poetii.. Scriu despre cei ce stiu printre randuri sa citeasca, articole, poezii si niciodata proza proasta...Scriu, autobiografii cu personaje fictive, psihologie inversa sau ganduri abrazive...
Citiți mai multe