Versuri de toamnă târzie
de Mihai
Beniuc
Mâhnirile se lasă pe
sufletul meu iar
Ca negura de toamnă pe
câmpul solitar.
Grăbit s-adună stoluri
şi pleacă undeva.
Mă doare vara stinsă
şi amintirea ta.
Fără folos tăria
înnourată plânge,
Încheagă asfinţitul
băltoaca lui de sânge
Şi ca o zdreanţă udă
pe lume cade seara
Prin ceaţă munţii
gârbovi abia-şi mai duc povara ...
La ce bordei cu
geamuri aprinse-n beznă, roşii
Voi bate când a ploaie
se vor porni cocoşii?
Mi-i dor să stau la
masă sub lampa cu petrol,
S-ascult cum plânge
ploaia cu glasul ei domol,
Să răsfoiesc alene o
carte şi să-mi pară
Odaia ţărănească prin
fumul de ţigară
Visatul cuib de calde
şi blânde fericiri –
Porneşte lin vioara
tristeţii-n amintiri.
Şcolarule, ţii minte?
Caietul de latină
Era-nsemnat pe margini
cu versuri ce suspină
Şi înflorea departe un
dulce pui de om.
Dar alţii scuturară
copt rodul scump din pom.
Pe urmă alte unde s-au
scurs pe matca vremii.
Am poposit odată la
marginea poemii
Şi am intrat în casă
şi n-am vrut să mai plec.
Din vinul poeziei beam
până la înec.
Dar nu ştiu cum azi
vinul a devenit salciu.
Sătul de mine însumi,
un altul vreau să fiu.
De-aceea poate astăzi
când negura se lasă
Mă podideşte dorul să
am şi eu o casă –
Un pic de bucurie cu
alţii în comun,
Cui lucruri
ne-nsemnate şi gingăşii să-i spun –
Ci fără margini ceaţa
pe câmpul ud se-ntinde
Şi nici un geam în
beznă, lumina nu-şi aprinde.
1938