Perfectibil, imperfect. OM.
Un sunet vag se
distinge de la radio. Se crapă cerul în zori... e dimineaţă din nou.
Pe fugă, trag pe
mine câteva haine şi îmi perii părul în timp ce adun firele căzute pe podea. E
oarecum linişte, dar se-ntrerupe brusc de sunetul maşinilor în goană şi ţipetele
ţâncilor în drum spre şcoală. M-am trezit pe jumătate speriată şi pe jumătate
rece. E frig acum noaptea, şi corpul îmi îngheaţă pe alocuri, dar îmi place. E
genul de răceală dulce, pe drumul scurt spre iarnă, care miroase proaspăt şi
aduce fiori pe şira spinării în mijlocul unui gând oarecum furios. În timp
ce-mi trag jacheta de toamnă târzie pe mine, alerg pe scări spre un taxiu...
dar nu e nimeni în parcare. În afara forfotei maşinilor şi frunzelor maro, doar
ţâncii mai colindă pe poteci. Eşarfa nu vrea să stea în niciun loc, iar
parfumul se împrăştie peste tot prin jur. În faţa mea – un cuplu se ceartă. Par
a fi minciuni, câteva răspunsuri vagi şi două-trei adevăruri împrăştiate între
ei doi. Câteva raze se strecoară până spre picioarele mele dând impresia unei
false călduri. Florile încă se mai ţin în grădini de parcă iarna nu va mai
veni, iar ce doi nori par a-şi anunţa plecarea. Dar plouă.
De ce atât de mult adevăr risipit? De ce vântul
şterge tot ceea ce este mai bun din noi şi înlocuieşte cu praful a ceea ce
părem a fi? Cine eşti de fapt, cu adevărat? Cine eşti TU, atunci când zaci în
cel mai negru colţ al camerei tale şi nimeni nu te vede, nimeni nu te poate
auzi?
Nu pretind a vrea
să cunosc pe nimeni, în fond, nici ceea ce sunt eu nu pot cunoaşte cu adevărat,
cel puţin, nu după o viaţă, dar vreau să ştiu că superficialitatea mea – pe
care noi o considerăm a fi adevărată cunoaştere, se îmbină cu
superficialităţile celor pe care îi vreau la spectacolul vieţii mele; celor pe
care îi vreau la primul meu mers pe bicicletă, primul meu sărut, primul meu
roman cumpărat din banii strânşi pentru mâncare la şcoală şi prima mea dragoste
mai pură decât orice alt sentiment existent vreodată. Vreau să ştiu că ceea ce
întreb superficial are un răspuns rupt din realitate, nu din praful adus de
vânt. Vreau să ştii că ştiu ce vreau; ştiu că aceste superficialităţi în raport
cu universul formează viaţa mea în fapt. Vreau să cunosc – adevărul din spatele
minciunii; necunoscutul din spatele aparenţei şi defectul din spatele
perfecţiunii. Ambianţa defectelor crează cea mai dulce armonie. Imprefecţiunile
înseamnă umanitate, iar îmbrăţişarea lor, devine iubire. Nu vreau prinţi rupţi
din paginile basmelor de Ion Creangă; nu vreau rochii scumpe şi pantofi prêt-à-porter; nu vreau scuze penibile şi citate
din cărţi pretinse a fi citite. Vreau o iubire care să mă consume de cand se
crapă cerul până când sângerează noaptea. Vreau sa ştiu că lângă mine se află
un amalgam de imperfecţiuni pe care îl iubesc cu fiecare parte a mea. Şi se
află. Lângă mine se află ceea ce am căutat în cearta unui cuplu speriat şi
infantil; în soarele mincinos; în norii păgâni şi în florile aparent radiante.
Se crapă cerul în zori… e dimineaţă din nou. De data aceasta trag
pe mine un tricou lălâi cu un miros puternic de bărbat combinat cu note muzicale
şi iubire. Mă întorc pe partea dreaptă a patului şi adorm din nou, pe Tine.
Corpul meu e cald în plin ger al iernii. Tricoul pare să îşi fi făcut efectul,
iar braţele tale, de asemenea.
Un sunet vag se distinge de la radio..