Subiectivism.

Uneori, în demenţa de a ieşi pe uşă şi a-mi îndrepta paşii spre real, uit realul de fapt într-un pahar cu apă fără să mă mai scufund în el. Lumea asta pare moartă, fadă...lipsită de viitor, bântuită de trecut şi prăfuită de prezent.  Ceea ce ochiul meu nu vede, este realitatea fiecărui ochi în sine, percepută diferit. Ceea ce mintea mea nu distinge, este realul absolut ce se raportează minţii şi-o bruschează, o dărâmă şi-o încolţeşte, mai scurt – obiectivitatea ca ansamblu. Nu percep culorile ca pe proprietăţi ale luminii sau sunetul ca pe o entitate. Roşul meu este roşu; Bach mă vindecă de melancolie. Am conştiinţă de sine. Evident. Precum orice individ îmi pot conştientiza mişcările, ideile, senzaţiile şi-mi pot muta conştiinţa în ansamblu cu focarul atenţiei, descoperind idei latente. Dispun de conştiinţă colectivă, sunt raţională, complicată, speriată, uneori leneşă, constant întrebătoare şi destul de rar blocată în angoasă. Păşesc pe acelaşi pământ de când m-am născut, şi nu pot să nu mă întreb perpetuu... de ce solul e doar ceea ce se tăbăceşte sub bocancii mei şi nu partea superioară a litosferei? Sunt în grabă, şi grăbesc ritmul unui joc ale cărui reguli nu le pot distinge. Nu îi cunosc sfârşitul, deşi cunosc faptul că nu e infinit; nu îi cunosc toţi jucătorii, dar ştiu că lângă mine-i un pion; nu cunosc sentinţele, dar simt când ceva rău este pe cale să se întample... Uneori, aleg să fug. Şi-acolo, la mijlocul intersecţiei dintre Strada Evadării şi Bulevardul Tristeţii, dau mâna cu Timpul, care mă trimite două ture la închisoare, pentru că am îndrăznit să îl sfidez... fugind. Marele Anonim al tăbliţei mele plină de pioni şi zaruri îmi răpeşte atenţia constant, iar Eu... ei bine, Eu, nici măcar nu ştiu dacă el există. Şi-atunci mă refugiez în cărţi în căutare de răspunsuri, dar... de ce cartea mea nu e un cotor plin de file, ci este un răspuns cu miros vechi?

Nu înţeleg realitatea, trebuie să admit. N-am fost făcuţi pentru a înţelege cu adevărat ceea ce deja există, ci pentru a subiectiviza şi a da un înţeles, acelora care deja au înţelesuri. Şi poate pentru mine, cartea e o evadare pentru care primesc sentinţă dublă când scot nasul din ea, dar pentru alţii e o povară neînţeleasă, al cărei scop demonic ar fi întocmai culturalizarea, şi asta deja este o impertinenţă. Cuvintele sunt o generalizare a înţelesurilor în fond, şi uneori, când realitatea din pahar se zbate să-l sparga, cuvintele rănesc... Rănesc pentru că nimeni nu işi asumă generalizarea; toţi, îşi asumă propriul subiectivism, propriile înţelesuri. Nimeni nu-si asumă realitatea, cu toţii suntem subiectivi.