Fericirea minţii tale.
Dimineaţa minţii mele e-nvelită în crini de
piatră. De la nord până spre ape, până-n sud, în depărtare, bate vântul
turmentat de-agonia minţii tale.
Crapă pietrele sub ochii zeilor ocrotitori. Cântă
trist un barman singur la o liră-n întuneric şi din spaima nopţii triste apari
tu întrebător. Însoţit de melodie, şi mirat, cu paşi grăbiţi, înspre camera
pustie te îndrepţi cu-un aer trist. Uşa pare larg deschisă, dar când o atingi,
pricepi.
E un fel de lume tristă şi
pictată pe o pânză.
Lângă vinul sec dispare orice urmă de intrare...
Dar auzi o melodie şi ghidat alergi spre ea, iar cu paşii mari, se pare, c-ai
ajuns în faţa sa şi-ai văzut ce se petrece într-un colţ întunecat al bodegii
asuprite de un barman viu, dar fad.
Şi în agonia minţii cauţi drumuri spre lumină,
însoţit de rapsodia tristei lire ce se-clină spre umila dimineaţă. Pe o pernă
te trezeşti şi cu mâinile-amorţite desluşeşti un vis al nopţii care pare pe
sfârşite.
Mă bruschezi în întunericul
draperiilor de mai.
Păsările cântă paşnic în beţia de cuvinte izvorâtă
dintr-o minte turmentată şi obosită.
Dimineaţa minţii mele e-nvelită în crini de
piatră. De la nord până spre ape, până-n sud, în depărtare, soarele puternic
ţipă-n fericirea minţii tale..