În contra direcţiei...voastre.
În paralel cu
strada pe care circulă Ei, este un drum deraiat al realului infantil creat la
suprapreţ, de cei ce nu-nţeleg. Drumul, este calea mea.
Eu merg pe partea ciudată a străzii... merg pe ansamblul ideilor explicite,
pe cultură, pe muncă, pe ceea ce vreau de la mine, şi într-un final, pe ceea ce
mă aştept ca lumea să îmi dea. Dar lumea nu îmi dă nimic. E un fel de mizerie
tributară, care se dilată cât vezi cu ochii – în frig, în căldură, în vânt..
Suntem sclavi, e drept – sclavii sclavilor care ne-au făcut sclavi, dar care
totuşi lucrează pe plantaţiile altora, căci este cauză – efect. Un ciclu nenorocit al sclaviei şi al lanţurilor; al
încercării de a mai mânca o pâine, sau al încercării de a cumpăra un iPhone.
Sclavi tehnologizaţi, bătuţi, legaţi, conformaţi la ceea ce realitatea, oricare
ar fi ea, oferă pe o tavă jegoasă, într-un sictir infantil. Şi ne mulţumim să
ne îngropăm în materialisme cretine omorând ceea ce de fapt contează. Dar,
spune, pentru Tine, ce contează de fapt? Ai uitat cărţile într-o cutie veche de
televizor şi muzica într-un videoclip hazardat, plin de zgomot. Ai uitat
istoria, oricât de neînsemnată şi mică; vagă şi pe alocuri înflorită ar fi – ai
uitat că ea te-a adus aici. Ai uitat cum se citea la lămpile cu gaz ale
comunismului infect; cum Beatles erau în vogă şi Clint Eastwood era pe val.
Acum ai flash la telefon, drujbele bubuie başii, iar filmele cu Hannah Montana sunt următorul
Dumnezeu. Ai omorât tot. Am contribuit cu toţii. E moartă mica societate care
promitea ceva. Sunt morţi bonjouriştii, morţi cei ce-au răbdat ani de zile
bătuţi în închisoare pentru noi...suntem morţi înăuntru. Şi-mi pare rău, îmi
pare uneori atât de rău când scriu, încât mă opresc să îl ascult pe Sinatra
invadându-mi ideile. Mă pierd în versurile lui, iar apoi în zgomotul din
stradă. Dar merg pe partea ciudată a
străzii, iar partea mea e diferită, deşi la răscruci se-mbină cu toţi
dracii creaţi de voi.. Illuminati, sex în scări de bloc, virginitate vândută şi
un miros puternic de prostie – ăsta e normalul nostru acum.
Ai ucis cultura
prietene, cu ceea ce nu poţi înţelege căci te depăşeşte şi cu ceea ce pretinzi
a ştii. Ai ucis-o cu o colonie proastă şi un acord inexistent între subiect şi
predicat. Ai ucis-o cu o putere gravă ce răbufneşte la fiecare pas, la fiecare
undă de inferioritate pe care o simţi. Ai ucis-o şi mergi pe strada ei cu o
expresie facială demnă şi satisfăcută, căci eşti atât de idiot, încât
propria-ţi mizerie te incită la modul animalic. Nu iubeşti, nu urăşti, nu
cunoşti – nu eşti capabil. Eu merg pe
partea ciudată a străzii, de mână cu El, întâlnindu-mă cu prieteni şi
înţelegând cel puţin un sâmbure de realitate. Merg în contra direcţiei voastre,
şi momentan, îmi e al dracului de bine, deşi vântul bate invers.