Încredere, Timp.

Ştii, obişnuiam să cred în Timp când eram mică. Aveam o vârstă despre care nu înţelegeam că se schimbă şi când am înţeles, au dispărut toate – a dispărut Moş Crăciun.. a dispărut fiecare spirit al sărbătorilor şi fiecare emoţie din prima zi de şcoală; fiecare teamă de a întreba, de a fi întrebată.. de a comunica. Atunci când am înţeles că-n Timp nu poţi avea încredere, atunci, am încetat oarecum să mă bucur.

Nu-mi trebuiau citate şi nici cărţi motivaţionale pe care să le citesc înainte să adorm. Când aveam încredere în Timp, ştiam că doar astăzi trebuie să trăiesc ca şi cum mâine nu ar exista; ştiam că trebuie să îmi arăt afecţiunea şi ştiam să o primesc atât de bine, încât tot ce rămânea din mine era zâmbetul. Ştiam că „prima oară” este importantă-n tot. Trăiam atât de diferit prima zi de şcoală, prima poezie, prima serbare, primul brad împodobit de mine şi primul colind cu care i-am înnebunit pe toţi, ani mai târziu. Trăiam pentru importaţa acelei clipe şi pentru fericirea şi emoţiile pe care le resimţeam când ea înceta să mai existe. Odată ce mi-am pierdut încrederea în Timp, nici prima bucată de caracatiţă precum nici concertul AC/DC nu au stârnit în mine aceeaşi trăire. M-am pierdut de mine însămi?

Cine ne educă să ne ferim de Timp? Cine ne obligă să ne temem de moarte? Aş fi vrut să pot trăi din nou ca înainte. Să nu dau vina pe vreme, să nu dau vina pe timp, să nu dau vina pe oameni pentru ca nu mai ştiu eu să mă bucur aşa cum o făceam. Simt o fericire superficială – nu mă simt una cu iarba atunci când o ating şi soarele a încetat de mult să mai fie un gigantic galben pentru mine.. De cele mai multe ori mă enervează dimineaţa, când ştiu că trebuie să mă trezesc şi să o iau de la capăt cu aceeaşi rutină mizerabilă. Şi ce s-a întâmplat cu luna? – ochiul nopţii care mă forţa să adorm devreme, acum nu-i decât un ochi hipnotizant care mă face să ador întunericul. Sunt un om al detaliilor. Un om care nu doarme noaptea, care se întreabă ziua, care e atent cum îţi plasezi mâna pe umărul ei.. care vede când grimasele de pe chip ţi se schimbă şi care simte cea mai mică urmă de răceală într-o voce caldă, aşa că-mi dau voie să mă gândesc uneori, şi la mine.. Iar atunci când o fac, din toată disperarea mea de a mă bucura ca înainte, realizez cât de fericită pot fi, totuşi, acum..

Nu mai am încredere în Timp de când am înţeles că vârsta mi se schimbă, dar am încredere în mine că pot transforma Timpul într-un amalgam de ani frumoşi, pe care să-i recitesc mereu în minte, de fiecare dată când se mai adună o filă..