Floating Sadness

Nu cred ca azi o sa scriu prea multe,desi aveam un plan de idei destul de ok dezvoltat.

Toti avem zile mai proaste.

[...]Dau vina pe raceala.

Postări populare de pe acest blog

Strada Corbeni

În Cartierul Armenesc, pe strada Corbeni, chiar la demisolul unui bloc care mirosea a vechi, aripi de molii rupte și rotogoale de fum locuia arhitectul cerului. Demisolul era reprezentat sub forma unei garsoniere generoase, nemobilată însă cu nimic mai mult afară de un pat grandios cu așternuturi albe, ghemuite, o țeavă atârnată ingenios de tavan pe orizontală, care servea drept spațiu pentru depozitarea hainelor și un teanc de borcane goale, ori pline ochi cu apă îmbâcsită de culori în ulei sau diluant. Geamurile neașteptat de mari pentru un demisol prezentau fiecare câte un pervaz lat, adânc, plin cu mormane de foi schițate, goale sau sfâșiate de nervi și oboseala nopții. Un singur scaun părea că se află într-o completă surzenie în tot acel răcnet tulburat de galbenul soarelui. N-am înțeles decât către final liniștea scaunului, care amuțit de toată splendoarea apusului, privea la mâinile arhitectului care cobora soarele din ce în ce mai jos, pe după blocuri.  Doar foile și p...
Citiți mai multe

Abisal

Despre mine nu știu multe. Am învățat despre mine din cărțile lui Victor Hugo, din poemele lui Pușkin și din filmele fraților Coen. Am învățat despre mine că prefer să-mi dai cearșaful la o parte de pe trup, în toiul dimineții, sau să-mi răvășești părul cu degetele. Am învățat despre mine că pot fi clișeu la fel de bine precum aș putea fi o întâmplare nemaiuzită; că pot fi abandon în aceeași măsură în care îmi permit să fiu echilibru și stabilitate. Am învățat despre mine că știu să stau – tu nu îmi da motive să plec. Am învățat că pașii mei nu sunt ușori, dimineața; că sunt împiedicată și sub nicio formă nu pot face cafele bune. Am învățat despre mine că pot trăi cu grație și mă pot înconjura de rafinament în aceeași măsură în care apreciez zgomotele ploii care cade peste umeri, atunci când sunt singură. Mi-am învățat gesturile, mi-am descoperit obloanele de amintiri și am devenit una cu mine. Iar eu sunt nimic mai mult decât un simplu om cu zâmbetul în ploaie, cu zâmbetul în soare, ...
Citiți mai multe

De sus.

Gâfâiam de la atât de multe scări urcate și era al naiba de frig. Odată ajunsă sus, vedeam orașul cu o claritate nemaicunoscută până atunci. Îi vedeam repeziciunea, culorile – vedeam totul împletindu-se cu o muzică de fundal total atipică, pe alocuri zgomotoasă și de cele mai multe ori liniștitoare. Eram sus. De sus nu mai vedeam oamenii, nu mai vedeam străduțele mici, aglomerate de târgurile ocazionale și de chioșcurile de ziare. De sus vedeam lumini fulgerătoare stingându-se și aprinzându-se alert. Ce liniște era sus, ce liniște era în mine. „Mai fă un pas, ai încredere în mine.” și uite-mă acum lovită de un stâlp, cuprinsă în totalitate de întuneric. Unde e orașul meu colorat, fulgerător? Cum să văd în întuneric? Mă avânt – merg drept înainte și asum faptul că înălțimea la care am decis să mă aflu poate să mă îmbrâncească extrem de ușor către moarte, doar cu o săgetare. Înainte să apuc să descifrez sunetele jazzy din fundal, ochii mei percep pași. Atât de mulți pași.. când oare...
Citiți mai multe