Betia gandului.
Nu ma metamorfozez, e o stare de bine ce se reflecta la exterior. Ma cuprinde, imi acopera tot corpul. Relicva eului renaste, nu e inca scrum. Cuprinde nopti si zile – e o aura calda. Inchide un Univers, o lume, un zambet in ea si cand se deschide, e ca si cum primavara ar inflori dintr-un singur om, dintr-o singura minte...o singura imaginatie. Un chip in mii de culori, mii de visuri...vise.. Dar cand e vorba sa intervina declinul, parca vad totul transformat in stana de piatra. Am o stare de plictis acum, dar e-n stare acuta. Sunt la mijlocul euforiei cu declinul. Si n-as mai vrea sa vorbesc de stari de spirit dar mi-e imposibil...Sa-mi scriu gandurile atat de pur, ar fi o blasfemie fiindca-l vad pe el, o vad pe ea, ii vad pe ei; si vad un scaun si un pat si ma gandesc la niste versuri si ascult o melodie..si imi excita timpanele. Si am pictat si am privit iar noaptea si am vorbit cu TINE. Si m-am trezit in raze infernal de calde si m-am intors cu spatele la geam. Si vreau o floare si o ciocolata si-n ziua de maine sa treaca deja doua saptamani. Si tu vrei filme, eu am titluri; vreau tablou, tu ai culori si simt artistic... Eu am o foaie. Dar o pictez, o desenez si o schitez cum ma trazneste si vad un el, si vad o ea si-i vad pe ei...Patru pereti umpluti cu vise si o noapte neagra de la geam. Un soare trist cu raze-ncinse si maine – doua saptamani. Si-mi pun tabloul intr-o rama si il agat deasupra mea. Intr-un plictis nebun l-am inventat. Ce blasfemie sa-mi pictez in asa hal gandurile...Ce haos in plictisul meu, of...ce blasfemie!