Un subzero al realităţii
Ideea artistului este
formă şi viaţa sa afectivă devine tot formă...
Cine mai cunoaşte sensul artiştilor în contemporaneitate,
cunoaşte aproape infinitul. Sistemul prost de valori, de aşa-zise valori, ne
lasă blocaţi cu privirea în neant şi cu o aspiraţie himerică ce manâncă din
noi. Din toţi. Din fiecare... Oamenii nu îşi mai pun întrebări, oamenii nu se
mai autoevalueză. E o foame de bani, de hârtii ce aduc o mulţumire temporară
supraestimată de fiecare cretin al acestei lumi. E linişte. Trăim o beţie de
somn ce ne obnubilează psihicul, îl torturează şi îl macină până în cel mai
adânc punct, cel mai dureros neuron, cea mai slabă sinapsă. Lipsă de
inspiraţie, lipsă de idei, lipsă de aer şi de percepere în sine a realităţii. Tot
ceea ce citim sunt baliverne aruncate de minţi slabe pe foi goale pentru bani.
Articole motivaţionale, aşa-numitul can-can, glume proaste, mai exact, bancuri
constante despre lumea din jur. Iar eu mă întreb de ce oamenii nu se întreabă. Ce
se poate întreba un suflet orb care cunoaşte superficial viaţa, care există şi care
nu înţelege? Ce ne-a mai rămas ca punct comun?
Visul.
Visul e lumea în care realitatea e doar o conexiune a sinapselor.
Visul are suflete egale, minţi puternice, tristeţi acute şi fericiri infantile.
Visul construieşte emoţii, şi aruncă înainte curajul de care am dovedit că
ducem lipsă în ziua anterioară. E un artist. Un pictor cu un şevalet şi-o serie
impresionantă de culori. Un menestrel; un dansator; un ciudat ce poate învia
morţii şi poate lua viaţa oricărei fiinţe. Visul e o linişte de eternitate cu o
necesitate fiziologică. E un subzero
al propriei lumi care naşte monştri, fluturi, oameni şi alte lumi sub formă de
subdiviziuni ale sale. Ne leagă pe toţi cu un lanţ de zale curate ce ne permit
să fim ceea ce vrem, ceea ce realitatea şi sistemul nu ne permit, ceea ce
propria minte ne interzice cât e trează. Ne învaţă şi ne ajută să
conştientizăm. Este egoul pe care nu îl înţelegem decât prin întrebări.
Dar cine se întreabă?