Blitzkrieg.
Vreau
o pauză de la mizeria din jur. O pauză în vorbire, în intelectul lor de faţadă,
în timp, în spaţiu, în subiecte negre scornite din cele mai lăturalnice
idei...din cele mai adânci realităţi.
Sunt aici. Trăiesc o lume cot-la-cot cu populaţia care mă
înconjoară şi mă asfixiez uneori în umbra ideilor complexe în aparenţă, lipsite
de substrat în esenţă. Vreau o pauză de la a gândi ce înseamnă ceea ce ochiul
meu vede şi ce însemn în ceea ce ochii lor percep. O pauză de la a înţelege
ceea ce a fost; de la a gândi viitorul şi a mă simţi atât de mică. Îţi
mulţumesc, întreg trecut al omenirii că mă înveţi cât de neînsemnată sunt. Când
trăiesc în esenţa naivităţii mele, autocontrolul îmi formează un scut – pe care
EI l-au denumit etică. În mizerie, sunt la fel de pătată şi de furioasă
precum fiecare trecător ce-şi numără neajunsurile.
În fond, trişti suntem
toţi.
Ce evaluări prăfuite şi pline de neînţelesuri trăim. Ce
societate mută, cu secrete adânci, ascunse în tenebre. Ce povară dură trage
fiecare animal năpustit de raţiune. Dar cât de orbi, cât de orbi suntem. Sclavi
legaţi de fiecare iluzie; nătângi trataţi precum regii; regi spălând pe jos...
Oameni în lanţuri. Asta e ceea ce realitatea şi părearea mea personală vor să
exprime. Conştiiţa presupune o temelie pe care să-şi pornească măreaţa
construcţie, anume, omul. Baza este-n fiecare; fiecare o înţelege cum vrea. Preconcepţiile
se instalează şi muşcă din cei ce nu înţeleg. Dar EI nu înţeleg nimic din ceea
ce presupune lupta din spatele celor patru pereţi care-i înconjoară.
Superficialitatea, aroganţa şi mai mult, prostia lor, îi face să trateze totul
cu o indiferenţă murdară şi să se alăture haitei. Câţi dintre noi mai sunt
curaţi? Câţi n-au reuşit să se murdarească încă? Cât vom mai ridica kitsch-ul
şi prostia în slăvi şi când vom învăţa SĂ ÎNVĂŢĂM cum să ne valorificăm pe noi
înşine? Sunt prea sofisticată, prea raţională dar prea naivă uneori. Cred că
sper în ceea ce nu există şi s-a pierdut de mult. Sper într-o reînflorire.
Într-un fel de primăvară după un război al minţilor, după o purificare a
populaţiei şi într-un final după un glorios câştig al intelectualitaţii, al
frumuseţii, al unui soi de curăţenie şi linişte deplină.
Dar urăsc, urăsc să preconizez viitorul şi să neglijez ceea
ce trăiesc. Cu toate astea nu pot scăpa de boala de a-mi repeta aceeaşi
întrebare amplă: „Ce-o să însemn eu
pentru ziua de mâine?”