Timp, iluzii, utopii.

Să ne înţelegem.

Timpul – e ceva ce se vrea a fi perceput la un nivel cât se poate de simplu, delimitat totuşi de presiunea care ne macină zi de zi. Acum sunt aici, am să-mi închipui că dacă Timpul, totuşi, nu era mişel, Acum, poate ar fi însemnat Ieri sau Acum poate ar fi fost în cel putin un deceniu.

Iluzii – Timpul ne aruncă iluzii a căror simplitate demonică ne hrăneşte sufletele pe timp de noapte, pe timp de cioburi sparte, războaie la mijloc de drum, terenuri minate sau tenebre adânci. Timpul ne permite să ne agăţăm de ceea ce vrem, de ceea ce considerăm a fi bun pentru noi sau de simple vise care ne tulbură somnul în întuneric. De ce este mişel? Pentru că-i un magician al retinei, un grafician al ideilor şi un iluzionist al vieţii. Timpul este o axă a durerii...a plăcerii infinite.

Utopii – Un fel de ruletă rusească cu Timpul înseamnă moarte curată. Şi totuşi liberul arbitru ne spune că avem şansa să ne testăm norocul. Dar Timpul râde meschin: Noroc? – îl mai aud uneori întrebând. De ce ne vinde utopii? Căci Timpul nu e limitat în esenţă, dar ne limitează în gândire. Timpul înseamnă o singură sferă pentru un miliard de capete seci. Un miliard de capete seci percep Timpul divizat intr-un miliard de sfere. Apar planuri, utopii legate de o aşa-zisă fericire tangibilă în viitor, relaţii platonice, sentimente vagi, aproape şterse, şi un chin atât de infernal, încât am putea numi Timpul o simpla maşină de autotortură. Ce face mai exact? Ne vinde utopia care spune că-i totul în regulă. Cum este de fapt? Combaterea şi răzbunarea în concordanţă cu Timpul manâncă uşor din noi, din minţile noastre.

Şi totuşi ce vrea Timpul de la noi? Să-şi bată capul cu o naţie de babuini al căror scop este să îşi întreacă propria soartă? Nicidecum. El doar există în mod constant şi tinde spre infinit. Se bucură să trăiască în prezenţa atâtor vieţi, chiar dacă este o teorie atât de greu de înţeles. Ştie când să acţioneze, astfel.. Daca pixul n-ar mai fi căzut, n-ar mai fi produs zgomot, care n-ar mai fi deranjat timpanele, şi n-aş mai fi fost nevoită să mă ridic să-l pun la loc. Dar dacă nu m-aş mai fi ridicat n-aş fi constat că stau pe telefon şi că Timpul a trecut prea repede. N-aş fi fost nevoită să îmi aduc aminte că orele s-au comprimat şi că de fapt oricât de mult aş trăi, înseamnă oricum cu cel puţin 4-5% mai puţin decât consider că este. Nu mai realizam ce utopie mi se vinde şi nu m-as mai fi întrebat : Dacă Timpul ar fi avut o eroare de cel puţin o fracţiune de secundă, cine ar fi scris acum în locul meu?