Un fel de magie.
Ştii ce am vrut mereu? Un fel de magie în genul celei
din copilărie. Poate nu cu copaci de ciocolată şi norişori pufoşi din miere,
dar voiam sentimentul acela din nou.
Vorbind de Timp, ascultându-l, interogându-l, terorizându-l,
am ajuns până la urmă să fim amici. Atât. Amici. Mă înţelegi, sincer? Am ieşit într-o noapte pe stradă,
confundând oamenii şi furându-le cuvintele, sentimentele, transformându-le
apoi uşor în... noi. Cu destul de multă răbdare ancorată la bord, am înfipt
primul băţ în pământ şi am agăţat de el prima pânză. Am început construcţia
unui cort, chiar în grădina din spate, căci toate beţele şi pânzele de atâta
timp căutate şi pierdute, erau fix lângă mine. Culmea! Şi eu ziceam că le-am
aruncat în mare. Era o noapte cu lună plină şi destul de mulţi pistrui.
Luna – simplul ochi al
unui uriaş.
Pistruii – aştrii
îndepărtaţi lipsiţi de orice sentiment, scăldaţi în orice amorţeală.
Cortul meu e buncărul care salvează vieţi din realitatea
LOR. Din realitatea creată de EI – anostă şi ursuză. Nu-i loc decât de lumea
mea, iar lumea mea e mică, deşi îşi reflecta fericirea în mare. Am un ceas
vechi luat de la anticariat, câteva filme uitate într-o cutie de pantofi,
discuri pline de muzică, o maşină de scris fără bandă, şi beculeţe înşirate
peste tot. Curtea din spatele casei mele trebuie să fie completă acum. Strada
trebuie să fie fericită iar noaptea, cel mai minunat prieten. Lumea mea mică,
formată din cărţi, filme şi jazz, a suferit un impact aproape ireal de frumos.
A luat capăt. E perfect formată, deoarece... Am ieşit într-o noapte pe stradă, confundând oamenii. Le-am furat
cuvintele, sentimentele, si acum transformarea a luat sfârşit. E vorba de nou,
de noi...de tot ce a făcut ca lumea mea mică să aibă loc într-un cort, chiar în
spatele casei, şi să fie perfect.
Genul ăsta de magie.