despre Mine.
De fapt, curiozitatea este
una dintre cele mai ample boli ale psihicului. Dicţionarul minte din nou.
Un monstru care
muşcă cu plăcere din interiorul tău, din inimă, din coaste, din Tine. Nevoia de
a-ţi satisface ceea ce nu ştii, ceea ce nu cunoşti, este o plăcere bolnavă de a
afla ceea ce nu ar trebui să ştii, ceea ce nu iţi place, sau ceea ce oricum nu
vei putea să cunoşti. Curiozitatea e mârşavă, distructivă ...şi totuşi,
liniştitoare. Este un fel de Tot, înfăşurat în pânze albe şi pânze gri, iar în
momentele cu nopţi reci, pânze negre. Este cafeaua pe care nu o bei pentru că
îţi creşte tensiunea, cartea pe care nu o citeşti pentru că face parte din
literatura stufoasă care nu obişnuia sa iţi placă, pătura cu care nu te
înveleşti niciodată, pentru ca ştii că este oricum mult prea subţire. Ciudatul de la
blocul vecin pe care nu îl bagi niciodată în seamă, infinitul pe care nu-l poţi
înţelege oricum, un ursuleţ de pluş, o pernă roşie, o melodie veche, un film în
regia lui Kubrick şi într-un final – un om. Nu ştiu dacă evoluţia mea s-a
produs într-un mod similar celui pe care mi l-aş fi dorit, pentru că nici măcar
nu ţin minte de fapt ce voiam de la mine, dar cu siguranţă întrebări mi-am pus
mereu. Evoluţia mea se bazează pe trecuturi, pe încercări, pe oameni, filme vechi, muzică jazzy..şi
într-un final, pe tine. Totuşi, condiţia mea de bază, rămâne curiozitatea. O sa
muşte mult din mine, şi o să-mi pun mintea la bătaie constant, dar aşa reuşesc
să o menţin trează. Am nevoie de linişte, dar cu siguranţă prefer agitaţia, în
principal, cea a proprie-mi minţi. Când obişnuiam să tac, eram probabil mai
drăguţă; când obişnuiam să nu înţeleg, era puţin mai simplu... când am început
să fac conexiuni, să întreb, să mă îndoiesc şi să fiu cu un pas înainte, am
devenit mai atractivă, mai complexă şi mai autodistructivă.
Pentru mine... Curiozitatea
este una dintre cele mai ample boli ale psihicului, dar îmi menţine mintea
trează şi mă satisface. În visul meu
alb-negru, răspunsurile la întrebări sunt purpurii.