Platon, Baudelaire...de ce?
De la Platon la
Baudelaire, lumea a fost răsturnată în atât de multe sensuri, pierdută în atât
de multe nuanţe şi teorii, încât a-ţi mai pune întrebări începe deja să devină
inutil. Filosofia, politica, ştiinţa şi muzica au făcut toate câte o ambianţă a
ideilor, expunând-o constant. Ideile s-au tot schimbat, ştiinţa continuă să
progreseze, iar filosofia este într-un punct mort. Cât de mult poate cunoaşte omul?
Simbioza melodioasă
dintre simpla întrebare şi zgomotul maşinilor grăbite de afară mă fac să
înţeleg... ceea ce creierul nostru a încercat să proiecteze a fost o vagă
încercare a percepţiei lumii, şi-n fond, ce înseamnă lumea? Se credea în
antichitate într-o formă aparent filosofică, denumită mitologie. Credinţa – una
dintre cele mai mari forţe ale lumii, a fost născută dintr-o totală inconştienţă
la adresa raţiunii. Această aşa-numită credinţă, fie ea de orice fel, este
practic o insultă la ceea ce ar putea însemna omul, căci se presupune că există
totuşi neuronii care ne deosebesc de animale. Dar am devenit din ce în ce mai
epilaţi neuronal. Ne-am născut din haos. Haosul, este una dintre cele mai vechi
teorii ale tuturor timpurilor, de asemenea, schimbată şi ea în bătaia vântului
şi adaptată în funcţie de temerile majorităţii indivizilor. Haosul a fost
anihilat. Deşi universul, tot ceea ce ne înconjoară, precum şi noi înşine am
apărut ca o reacţie dementă a unei celule faţă de vid, credinţa a dat totul la
o parte. Adevărul contemporan, este un mare – fâs. Omenirea l-a mototolit astfel
încât acesta, în sine, a devenit o exagerare, un motiv senil ce provoacă
panică, astfel, din haos, născându-se ordinea. Antichitatea contempla acum spre
o cu totul altă teorie infantilă, bazată pe credinţa
în mai bine. Setea omului pentru cunoaştere a existat încă dinainte ca
Caesar să pună pentru prima oară piciorul în Egipt sau Orwell să jongleze cu Timpul,
astfel aparând contradicţiile – a căror
origine se află adânc ascunsă în creier, acesta simţindu-se în pericol şi vrând
să atace; teoriile fundamentale cu
care nu este permis nimănui să jongleze, căci sunt adevăruri scrise,
demonstrate şi nu în ultimul rând valoarea
adevărată a întrebărilor – despre care deşi nu se ştie, ne menţin creierul
viu.
Şi-acum mă întreb
din nou, privind spre culorile de afară... Cât
de mult poate cunoaşte omul? Şi mai presus, de ce cunoaşterea şi raţiunea
înseamnă dezolare şi melancolie?